Continui să-l apăr pe Toma

Dar Toma a fost un sfânt? Dacă nu ar fi fost sărbătoarea sa la 3 iulie în calendar, ar trebui să ne îndoim, avându-i în vedere cel puţin pe comentatorii Evangheliei de astăzi care îl văd un personaj negativ. În procesul pe care cu toţii se simt datori să îl schiţeze împotriva lui, îl acuză de neîncredere, de realism grosolan, de necredinţă încăpăţânată, de pesimism. Şi îl proclamă, chiar fără a-i cere aprobarea, protectorul materialiştilor, al acelora care spun “pe mine nu mă duce nimeni de nas”, al acelora care se îndoiesc de tot şi de toate mai puţin de propriile dubii, al celor rebeli, încăpăţinaţi, de-a dreptul disperaţi, al scepticilor, al celor aflaţi pe calea greşelii.

L-am apărat mereu pe Toma. Şi o fac neînfricat şi de această dată. În fond, dincolo de un limbaj desigur excesiv, Toma cerea pur şi simplu să aibă aceleaşi posibilităţi pe care le-au avut şi ceilalţi. Nimeni nu l-a informat că el a fost ales (era să zic ca un cobai) pentru un experiment riscant: după ce făcuse parte din grupul acelora care văzuseră (cu referire la evenimentele până la moartea pe cruce a lui Isus), trebuia “să anticipeze” (cu privire la înviere) condiţia, să interpreteze profetic rolul tuturor acelora care nu au văzut, separându-se astfel de grupul apostolilor, şi incluzându-se printre rândurile noastre.

Experimentul a dat greş. Dar suntem siguri că dacă cel ales ar fi fost Petru, sau oricare altul, lucrurile ar fi mers altfel? Toma, unul care voia să fie pur şi simplu ca toţi. Nici mai mult nici mai puţin (poate un pic mai mult decât mai puţin, dacă ne conformăm vorbelor).

Şi noi?

Dar apoi nu trebuie să exagerăm. Artiştii care îl prezintă pe apostol în atitudinea de examinare cu degetul a rănilor lui Isus, au sărit cu îndrăzneală peste relatarea evanghelică. Intenţiile proclamate erau acelea. Dar actualizarea, în ciuda invitaţiei provocatoare a lui Isus, rămâne de demonstrat. Pagina de la Ioan ne prezintă un Toma care se aruncă în genunchi făcând acea minunată profesiune de credinţă: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Sunt cuvinte care se armonizează cu descoperirea unei Prezenţe, dar ne surprind în gura unuia care a avut cu îndărătnicie semnalmentele unui personaj cu o identitate nesigură. Cel puţin ar fi cerut scuze.

Chiar cuvintele lui Isus, aşa cum am accentuat, constituie o provocare, mai mult decât o prezentare de probe. Toma se predă nu pentru că a “atins”, ci pentru că a fost învăluit de prezenţa celui Înviat, şi a rămas prizonier al luminii sale. Desigur. Noi, dimpotrivă, credem chiar dacă nu am văzut. Dar, după ce am crezut, nu facem altceva decât să pretindem să vedem şi să atingem. Să căutăm, sau de-a dreptul să inventăm proptele pentru credinţa noastră. Să spunem că credinţa noastră nu se bazează pe lucruri exterioare determinate; însă, dacă ele sunt luate, strigăm ca acela care observă că axa podelei pe care sprijineau picioarele se fărâmă… Susţinem că ştiinţa nu are de-a face cu credinţa. Că sunt domenii diferite. Dar tresăltăm de satisfacţie în cazul în care ştiinţa pare să aducă un petic de sprijin pentru credinţa noastră. Ne simţim… mai siguri prin aceste ajutoare. În afara cazului când strigăm împotriva datelor necorespunzătoare, când ştiinţa ne dezamăgeşte, sau pur şi simplu îşi face propria meserie.

Proclamăm că numai Cristos oferă toate garanţiile, şi numai Cuvântul său contează. Dar de abia că un preot se abate de pe calea cea dreaptă (sau pur şi simplu de la gusturile noastre), şi începem să protestăm: “Cum se mai poate crede când se văd aceste exemple?…”

Când îl ispitim pe Dumnezeu

Toma ca nimeni altul a fost sincer. S-a încăpăţânat zicând că vrea să vadă înainte de a crede (şi nu a cerut exemple ca sprijin). Noi, foarte adesea, pretindem să vedem după ce am crezut (sau după ce am spus că credem). Cum s-ar spune: mai întâi ne încredem cu ochii închişi, afară de cazul când nu lăsăm să ne scape nici o ocazie, mai mult de-a dreptul să urmărim şi pe cele mai îndepărtate, pentru a controla că nu am fost înşelaţi.

Un anumit creştinism de astăzi, care repetă “ispitirile” lui Israel în deşert (Massa şi Meriba), pretinzând semne excepţionale, cerând o cale netezită de miracole, constrângând pe Dumnezeu să fie un făcător de minuni spectaculoase în mod permanent, este cel mai puţin potrivit pentru a-l judeca pe Toma. Mai mult decât a se încrede în Dumnezeu, în obscuritatea luminoasă a credinţei, el îl provoacă să “demonstreze” în chip evident că El se interesează de soarta noastră.

Toma a avut mari ezitări înainte. Apoi însă a “ţintuit” propria credinţă şi propria iubire în… pardoseala pe care s-a aruncat în genunchi. Noi opunem rezistenţe tenace după. Şi credinţa noastră apare adesea ezitantă, fragilă, neconsistentă, puţin convinsă şi convingătoare, legată de condiţionările cele mai diverse: emoţii, entuziasme, decepţii, sentimente, obişnuinţe… În sfârşit. Să mergem încet înainte de a îndrepta degetul acuzator împotriva lui Toma. Un minim de onestitate ne-ar obliga, mai întâi, să examinăm serios, fără prea multă indulgenţă, starea credinţei noastre.

Proba feţei

Domnul a oferit şi continuă să ofere din belşug semne ale iubirii Sale pentru noi. Semnele pătimirii Sale pentru om sunt înaintea ochilor noştri, sunt dăltuite în inima noastră. Nu este nevoie să alergăm cine ştie unde pentru a le descoperi. Ajunge să citim cele ce ne sosesc în casă. Dar, poate El ne pretinde – pe drept – un oarecare semn al credinţei noastre. Cel Viu aşteaptă ca credinţa noastră să dea vreun semn de viaţă…

Nu spun că este moartă. Poate că trebuie pur şi simplu trezită din amorţeală, din îngreunare, din inerţie, din clandestinitate, din frica de a se expune. Trebuie să ne decidem să însoţim acţiunile, şi să nu permitem ca acestea să meargă de obicei singure, pe cont propriu, separate de ea, sau de-a dreptul în contrast cu ea. Când se află pe stradă, la muncă, în câmpul afacerilor (inclusiv cele ale inimii), credinţa şi comportamentele nu se pot ignora, prefăcându-se că nu se cunosc…

Da, El aşteaptă un semn de vitalitate din partea credinţei noastre. Un semn al capacităţii sale de a hotărî asupra deciziilor, alegerilor, orientărilor existenţei noastre. Un semn al impactului credinţei cu terenul concret al trăirii zilnice. Şi chiar cei care se apropie de noi au dreptul de a verifica că credinţa în învierea lui Cristos a schimbat şi schimbă ceva. Începând cu chipul nostru. Faţa poate fi purtătoare de semne ale luminii pascale.

Rămân mereu valabile acuzele pe care Bernanos le îndrepta către credincioşii grav vinovaţi că nu au “o faţă de înviaţi”. Întreba: “Unde ascundeţi bucuria voastră?” Avem curajul să controlăm în oglindă faţa noastră de credincioşi? Din întâmplare, nu sunt urme prea evidente de plictiseală, dezamăgire, întristare, ipocrizie, calcule viclene, indiferenţă?… Desigur, suntem fericiţi – cum proclamă Cristos – “pentru că, deşi nu l-am văzut, am crezut”. Dar nu trebuie să ezităm să oferim un semn “vizibil” despre învierea Sa, astfel ca să ajutăm credinţa cuiva, sau cel puţin să n-o amorţim. Desigur, El şi numai El oferă toate garanţiile. Dar şi credincioşii sunt chemaţi să nu înşele prea mult aşteptările.