Start > Ritul latin > O credință chemată să dea un oarecare semn de viață

O credință chemată să dea un oarecare semn de viață

12 April 2007
769 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Paște (Anul C)

Continui să-l apăr pe Toma

Dar Toma a fost un sfânt? Dacă nu ar fi fost sărbătoarea sa la 3 iulie în calendar, ar trebui să ne îndoim, avându-i în vedere cel puțin pe comentatorii Evangheliei de astăzi care îl văd un personaj negativ. În procesul pe care cu toții se simt datori să îl schițeze împotriva lui, îl acuză de neîncredere, de realism grosolan, de necredință încăpățânată, de pesimism. Și îl proclamă, chiar fără a-i cere aprobarea, protectorul materialiștilor, al acelora care spun “pe mine nu mă duce nimeni de nas”, al acelora care se îndoiesc de tot și de toate mai puțin de propriile dubii, al celor rebeli, încăpăținați, de-a dreptul disperați, al scepticilor, al celor aflați pe calea greșelii.

L-am apărat mereu pe Toma. Și o fac neînfricat și de această dată. În fond, dincolo de un limbaj desigur excesiv, Toma cerea pur și simplu să aibă aceleași posibilități pe care le-au avut și ceilalți. Nimeni nu l-a informat că el a fost ales (era să zic ca un cobai) pentru un experiment riscant: după ce făcuse parte din grupul acelora care văzuseră (cu referire la evenimentele până la moartea pe cruce a lui Isus), trebuia “să anticipeze” (cu privire la înviere) condiția, să interpreteze profetic rolul tuturor acelora care nu au văzut, separându-se astfel de grupul apostolilor, și incluzându-se printre rândurile noastre.

Experimentul a dat greș. Dar suntem siguri că dacă cel ales ar fi fost Petru, sau oricare altul, lucrurile ar fi mers altfel? Toma, unul care voia să fie pur și simplu ca toți. Nici mai mult nici mai puțin (poate un pic mai mult decât mai puțin, dacă ne conformăm vorbelor).

Și noi?

Dar apoi nu trebuie să exagerăm. Artiștii care îl prezintă pe apostol în atitudinea de examinare cu degetul a rănilor lui Isus, au sărit cu îndrăzneală peste relatarea evanghelică. Intențiile proclamate erau acelea. Dar actualizarea, în ciuda invitației provocatoare a lui Isus, rămâne de demonstrat. Pagina de la Ioan ne prezintă un Toma care se aruncă în genunchi făcând acea minunată profesiune de credință: “Domnul meu și Dumnezeul meu”. Sunt cuvinte care se armonizează cu descoperirea unei Prezențe, dar ne surprind în gura unuia care a avut cu îndărătnicie semnalmentele unui personaj cu o identitate nesigură. Cel puțin ar fi cerut scuze.

Chiar cuvintele lui Isus, așa cum am accentuat, constituie o provocare, mai mult decât o prezentare de probe. Toma se predă nu pentru că a “atins”, ci pentru că a fost învăluit de prezența celui Înviat, și a rămas prizonier al luminii sale. Desigur. Noi, dimpotrivă, credem chiar dacă nu am văzut. Dar, după ce am crezut, nu facem altceva decât să pretindem să vedem și să atingem. Să căutăm, sau de-a dreptul să inventăm proptele pentru credința noastră. Să spunem că credința noastră nu se bazează pe lucruri exterioare determinate; însă, dacă ele sunt luate, strigăm ca acela care observă că axa podelei pe care sprijineau picioarele se fărâmă… Susținem că știința nu are de-a face cu credința. Că sunt domenii diferite. Dar tresăltăm de satisfacție în cazul în care știința pare să aducă un petic de sprijin pentru credința noastră. Ne simțim… mai siguri prin aceste ajutoare. În afara cazului când strigăm împotriva datelor necorespunzătoare, când știința ne dezamăgește, sau pur și simplu își face propria meserie.

Proclamăm că numai Cristos oferă toate garanțiile, și numai Cuvântul său contează. Dar de abia că un preot se abate de pe calea cea dreaptă (sau pur și simplu de la gusturile noastre), și începem să protestăm: “Cum se mai poate crede când se văd aceste exemple?…”

Când îl ispitim pe Dumnezeu

Toma ca nimeni altul a fost sincer. S-a încăpățânat zicând că vrea să vadă înainte de a crede (și nu a cerut exemple ca sprijin). Noi, foarte adesea, pretindem să vedem după ce am crezut (sau după ce am spus că credem). Cum s-ar spune: mai întâi ne încredem cu ochii închiși, afară de cazul când nu lăsăm să ne scape nici o ocazie, mai mult de-a dreptul să urmărim și pe cele mai îndepărtate, pentru a controla că nu am fost înșelați.

Un anumit creștinism de astăzi, care repetă “ispitirile” lui Israel în deșert (Massa și Meriba), pretinzând semne excepționale, cerând o cale netezită de miracole, constrângând pe Dumnezeu să fie un făcător de minuni spectaculoase în mod permanent, este cel mai puțin potrivit pentru a-l judeca pe Toma. Mai mult decât a se încrede în Dumnezeu, în obscuritatea luminoasă a credinței, el îl provoacă să “demonstreze” în chip evident că El se interesează de soarta noastră.

Toma a avut mari ezitări înainte. Apoi însă a “țintuit” propria credință și propria iubire în… pardoseala pe care s-a aruncat în genunchi. Noi opunem rezistențe tenace după. Și credința noastră apare adesea ezitantă, fragilă, neconsistentă, puțin convinsă și convingătoare, legată de condiționările cele mai diverse: emoții, entuziasme, decepții, sentimente, obișnuințe… În sfârșit. Să mergem încet înainte de a îndrepta degetul acuzator împotriva lui Toma. Un minim de onestitate ne-ar obliga, mai întâi, să examinăm serios, fără prea multă indulgență, starea credinței noastre.

Proba feței

Domnul a oferit și continuă să ofere din belșug semne ale iubirii Sale pentru noi. Semnele pătimirii Sale pentru om sunt înaintea ochilor noștri, sunt dăltuite în inima noastră. Nu este nevoie să alergăm cine știe unde pentru a le descoperi. Ajunge să citim cele ce ne sosesc în casă. Dar, poate El ne pretinde – pe drept – un oarecare semn al credinței noastre. Cel Viu așteaptă ca credința noastră să dea vreun semn de viață…

Nu spun că este moartă. Poate că trebuie pur și simplu trezită din amorțeală, din îngreunare, din inerție, din clandestinitate, din frica de a se expune. Trebuie să ne decidem să însoțim acțiunile, și să nu permitem ca acestea să meargă de obicei singure, pe cont propriu, separate de ea, sau de-a dreptul în contrast cu ea. Când se află pe stradă, la muncă, în câmpul afacerilor (inclusiv cele ale inimii), credința și comportamentele nu se pot ignora, prefăcându-se că nu se cunosc…

Da, El așteaptă un semn de vitalitate din partea credinței noastre. Un semn al capacității sale de a hotărî asupra deciziilor, alegerilor, orientărilor existenței noastre. Un semn al impactului credinței cu terenul concret al trăirii zilnice. Și chiar cei care se apropie de noi au dreptul de a verifica că credința în învierea lui Cristos a schimbat și schimbă ceva. Începând cu chipul nostru. Fața poate fi purtătoare de semne ale luminii pascale.

Rămân mereu valabile acuzele pe care Bernanos le îndrepta către credincioșii grav vinovați că nu au “o față de înviați”. Întreba: “Unde ascundeți bucuria voastră?” Avem curajul să controlăm în oglindă fața noastră de credincioși? Din întâmplare, nu sunt urme prea evidente de plictiseală, dezamăgire, întristare, ipocrizie, calcule viclene, indiferență?… Desigur, suntem fericiți – cum proclamă Cristos – “pentru că, deși nu l-am văzut, am crezut”. Dar nu trebuie să ezităm să oferim un semn “vizibil” despre învierea Sa, astfel ca să ajutăm credința cuiva, sau cel puțin să n-o amorțim. Desigur, El și numai El oferă toate garanțiile. Dar și credincioșii sunt chemați să nu înșele prea mult așteptările.

Ritul latin