Ni se întâmplă adesea să primim veşti deosebite, care ating inima şi ne emoţionează, dar totodată să ne găsim în situaţia de a nu şti cum să reacţionăm, cum să ne manifestăm bucuria. N-am vrea să jignim pe cei care nu găsesc motiv să se bucure, n-am vrea nici să fim lăudăroşi şi extrovertiţi, dar am vrea să ne bucurăm într-un mod decent şi demn.

Sărbătorile care ne provoacă cea mai mare bucurie sunt Crăciunul şi Paştele. Dacă la Crăciun bucuria se manifestă în exterior prin fel de fel de cadouri, brazi împodobiţi, moşi crăciuni darnici şi buni, la Paşte manifestarea în exterior a bucuriei e mai cizelată, străzile nu mai sunt aşa împodobite, elevii şi studenţii nu mai au vacanţă ca la Crăciun şi, în plus, Paştele e precedat de zile de post, care par să întunece şi să diminueze bucuria. Cum să te bucuri de Paşte?

În ultimii ani de seminar, ni s-a oferit ocazia să vizionăm filmul Petru. Scena care m-a impresionat cel mai mult şi pe care cu greu o voi uita, se derula chiar în dimineaţa învierii. Apostolii erau împreună, speriaţi, dezamăgiţi, deoarece acela pe care l-au urmat şi în care şi-au pus toată speranţa, zăcea de acum de trei zile în mormânt. Nu mai aveau curajul să iasă în public. Ei înşişi nu mai ştiau ce să facă şi ce să creadă. Pe chipurile lor se citea tristeţea. Vine deodată alergând Maria Magdalena. “A-nviat! E viu. L-am văzut!”. “Cum? A înviat? L-ai văzut tu?”, au reacţionat apostolii. “Da. Şi chiar am vorbit cu el.” Mai văzusem până atunci adulţi bucurându-se, mai văzusem oameni fericiţi, dar ca apostolii în acel moment nu. S-au prins de mâini, iar la cei aproximativ 50 de ani pe care îi aveau, săreau în sus de bucurie. Simon Petru, şi asta m-a atins cel mai mult, cu părul cărunt, cu un singur dinte, ţopăia de bucurie mai ceva ca un copil. Deodată atmosfera s-a schimbat complet. Totul a dobândit sens, totul a dobândit viaţă. Vestea că Isus a înviat a redat ucenicilor pofta de viaţă; acum au înţeles că speranţa şi durerea lor nu au fost zadarnice, că Isus nu i-a înşelat.

Primul mesaj pe care îl desprindem din această scenă e acela că nu simţim adevăratul gust al bucuriei decât atunci când trecem prin focul durerii, prin emoţiile pierderii. Are alt gust Paştele atunci când îl aştepţi, când te pregăteşti, când suferi. La Paşte avem un Cristos viu, dar cu răni, un Cristos strălucitor, dar care poartă încă cicatricele pătimirii. El vrea să ne spună că bucuria adevărată este rezultatul suferinţei şi al morţii, vrea să ne spună că nu poţi gusta din plin învierea dacă nu ai făcut experienţa Calvarului, dacă nu ai fost zdrobit în aşteptări, în speranţe. Doar cel care a experimentat toate acestea gustă din plin bucuria. Dacă nu ai pus suflet, dacă ai fost un dezertor, învierea lui Cristos şi viaţa sunt o dezamăgire. Semnul cuielor este semnul identităţii dintre Isus răstignit şi îngropat şi Isus înviat. Există două categorii de creştini care nu ştiu să se bucure cu ocazia Paştelui. Mai întâi, sunt aceia care au rămas blocaţi în Vinerea mare, oameni care mereu sunt nemulţumiţi de viaţă, nemulţumiţi de atitudinea celorlalţi, oameni care se plâng într-una. Ei, chiar dacă nu o recunosc, se complac în starea omului plângăreţ şi refuză să accepte motivele bucuriei. La cealaltă extremă sunt aceia care vor să se bucure de Paşte, dar fără a gusta din fructul durerii, iar pentru aceasta fentează momentele grele, aşezând suferinţa pe spinarea altora. Nici ei nu se pot bucura de Paşte; e ca şi cum s-ar hrăni cu alimente fără sare.

În al doilea rând, pornind de la aceeaşi scenă a învierii, înţelegem de unde au avut ucenicii atâta zel şi curaj în a-l vesti pe Cristos. Erau oameni simpli, unii chiar fricoşi, trebuie deci să fi fost ceva cu totul deosebit, care să-i fi scos din modul lor obişnuit de a fi. Dacă învierea nu ar fi fost un fapt real, pe care să-l fi trăit personal, s-ar fi descurajat imediat, iar la primele încercări şi ameninţări ar fi depus armele. Dar apostolilor cu cât li se interzicea mai mult să vorbească despre Cristos, cu atât erau mai entuziaşti şi vorbeau mai tare şi cu convingere. Vedem atâţia oameni îngânduraţi, plictisiţi, obosiţi deşi stau degeaba, oameni cărora le este ruşine să se recunoască creştini. Aşa erau şi apostolii până în dimineaţa Paştelui, dar când şi-au dat seama că Isus al lor a înviat, au zburat pur şi simplu, uşile nu i-au mai putut ţine închişi. Pofta de viaţă vine de la înviere. Dacă Paştele este pentru noi o zi ca oricare alta, atunci vom continua să ne plictisim şi să trăim degeaba. Indiferent de starea de amorţeală în care ne aflăm, Cristos tot a înviat. Durerea cea mai mare stă în faptul că nu ştim să profităm de învierea lui.

În al treilea rând, am început să o invidiez pe Maria Magdalena. Ce binecuvântată este această femeie! Este prima căreia Isus înviat i s-a arătat. În dimineaţa aceea, s-a produs o schimbare radicală în viaţa ei, a fost ceva care i-a marcat apoi toată viaţa: a trecut de la tristeţe la bucurie. Bucuria e darul învierii. Ne putem bucura de multe în viaţa, dar fără Cristos şi fără înviere, acestea sunt bucurii seci, bucurii care nu ne împlinesc. Creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am fost constituiţi să nu ne găsim bucuria decât în acela care ne-a creat. De aceea trebuie să ne bucurăm de înviere, pentru că ea dă motivul celei mai profunde bucurii: învierea noastră. În bucuria ei, Maria vrea să-l atingă, să-l îmbrăţişeze pe Isus. Şi acesta e un semn al bucuriei. Bucuria învierii îţi deschide braţele. De câte ori nu simţim o dorinţă nestăvilită de a-i îmbrăţişa pe cei dragi, pe cei pe care îi credeam pierduţi şi morţi, de la care nu mai aşteptam nimic bun. Totodată, Maria Magdalena este acea femeie care a vestit bucuria ucenicilor. E mare lucru să aduci bucuria în viaţa unui om, să-l anunţi ceva ce să-i redea pofta de viaţă, curajul, entuziasmul. Cine nu şi-ar fi dorit să fi jucat rolul ei în duminica învierii! Dar duminica învierii este şi astăzi; noi nu-l vedem aşa cum l-a văzut Maria Magdalena, dar îl vedem în Sfânta Euharistie, îl vedem în ceilalţi. Iar el ne trimite: du-te şi spune-le tuturor ca sunt viu, că vreau să-i întâlnesc! Noi devenim mesageri ai învierii. Sunt atâţia oameni care aşteaptă aproape disperaţi o veste bună, o încurajare, pentru ca şi în inima lor să se producă învierea, pentru ca să simtă şi ei că este Paştele, dar parcă nimeni nu vine să le spună nimic, nimeni nu-i mai încurajează: părinţi care nu primesc cu lunile un telefon de la copii, soţi disperaţi pentru că nu găsesc încă un loc de muncă şi o sursă de subzistenţă pentru familie, oameni care mor de foame şi de boală nevizitaţi prin spitale şi case de bătrâni, copii care nu au mai văzut un zâmbet pe chipul părinţilor de luni de zile etc. Ori dacă vrem să fie cu adevărat Paştele şi pentru noi, să ne manifestăm bucuria deschizând braţele spre ceilalţi, aducând în viaţa lor măcar un strop din bucuria Paştelui. Maria Magdalena nu a rămas lângă mormânt, ci a plecat îndată să-i anunţe pe ceilalţi. Paştele te scoate din casa ta, te trimite să te întâlneşti cu fraţii tăi, să le dai curaj, să le redai pofta de viaţă.

Cuvântul ebraic care defineşte Paştele este “pesah“, adică “trecere”. El face referinţă la o trecere de la sclavie la libertate, de la robia Egiptului la libertatea de copil al lui Dumnezeu. Prin Cristos, “pesah” înseamnă trecerea de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la tristeţe la bucurie. Paştele te scoate din amorţeală şi din rutină. Dar aceasta numai dacă vrei cu adevărat să faci trecerea. Nimeni nu te poate obliga să treci Marea Roşie, poţi rămâne în Egipt, dar sclav; nimeni nu te poate obliga să te bucuri de Paşte, poţi rămâne pe mai departe în comoditatea ta, dar trist; nimeni nu te poate obliga să ai o veşnicie fericită, deoarece poţi alege şi o altfel de veşnicie, dar nefericită. Cristos a înviat chiar dacă tu nu te bucuri! Ideea de fond este aceea că pierzi, ceea ce ai fi putut câştiga pe gratis: bucuria.

Acesta e Paştele. E trecere de la tristeţe la bucurie, de la egoism la bucuria de a împărţi cu ceilalţi, de la sclavia păcatului la libertatea de fiu al lui Dumnezeu, de la nonsens la sens. E o sărbătoare pe care trebuie să o trăieşte în fiecare zi, deoarece în fiecare zi trebuie să faci trecerea. Poetul Ioan Alexandru, în ziua de Crăciun a anului 1989, a salutat mulţimea adunată în Piaţa Revoluţiei din Timişoara cu aceste cuvinte: “Cristos a înviat!”… în ziua de Crăciun. Unii au crezut că e bolnav, în realitate, pentru el învierea era totul. Învierea lui Cristos era viaţă şi sens.

Cum să te bucuri de Paşte? Aşa cum s-au bucurat apostolii, aşa cum s-a bucurat Maria Magdalena: adică, să nu te bucuri singur, să te bucuri împreună cu ceilalţi; să nu te mulţumeşti să mănânci singur un ou roşu şi o felie de cozonac, dar să-l mănânci cu cei dragi şi cu cei care duc lipsă. Te poţi bucura de Paşte mergând să-i spui Cristos a înviat şi să-l îmbrăţişezi pe fratele sau părintele tău pe care nu l-ai vizitat de ani zile. Te poţi bucura de Paşte, devenind iarăşi senin în relaţia cu ceilalţi, renunţând la prejudecată. Acum ştii că nu există suferinţă fără rost, de aceea merită să te bucuri indiferent de durerea prin care treci. Te bucuri de Paşte, mulţumind lui Dumnezeu pentru fiecare clipă pe care o ai de trăit, deoarece viaţa este un dar al său. Altfel trăieşti viaţa atunci când ştii că merită să o trăieşti, deoarece la capătul ei se află învierea.

Pr. Petru Tamaş