“În noaptea în care a fost trădat…” (1 Cor 11,23). Este suficientă această expresie pentru a pătrunde în miezul – uman şi spiritual – al primei zile din Triduumul Sfânt. Nu este vorba, în mod banal, de împrejurări, de cadru. Dar reiese deja un gest care caracterizează toată Pătimirea lui Cristos. Afară, în întuneric, se agită neliniştită umbra “trădătorului”. Dar protagonistul trădării nu este el. Protagonistul stă înăuntru în cenacol.

Verbul grec pe care noi îl traducem cu “a trăda” înseamnă, literalmente, încredinţare, predare. Misterul Paştelui este cuprins în întregime aici: Isus se predă, “se trădează”. A iubi, pentru el, înseamnă, precis, a se încredinţa. În dublul sens de a se manifesta şi de a se dărui. Iubirea lui Cristos nu rămâne secretă, de nepătruns. Se revelează. Se declară. Se descoperă. Isus se trădează în iubirea sa faţă de oameni. Nu poate trăi în clandestinitate: iese afară, se face vizibil, se expune într-o manieră cvasi-provocatoare, riscă arestarea, mai mult pare că o caută (mai întâi din partea prietenilor, apoi a duşmanilor).

Iubirea se trădează prin cuvinte şi gesturi care îl dezvăluie fără posibilitatea de echivoc. Să ne gândim la discursurile de adio, pline de o dureroasă duioşie, chiar în momentul dramatic al orei. Să ne gândim la spălarea picioarelor. “Ştiţi ce v-am făcut?” Adică, eu m-am explicat, m-am “trădat” destul? Va fi încă o probă, decisivă, mâine, pe acea colină despuiată, macabrul loc final al răufăcătorilor. Şi El, cel mai vinovat dintre toţi. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să iubească într-o manieră atât de temerară, provocatoare. Da. Acum o ştim. Chiar şi Dumnezeu are un punct slab care îl face vulnerabil, îl trădează: iubirea. Oamenii pot să pună mâna pe el, să facă cu el ceea ce vor, pentru că el nu a reuşit să ţină ascuns propriul secret. Adevăratul “trădător” a fost El, nu Iuda.

Dumnezeu este spionul lui însuşi. Cristos a lăsat amprente peste tot. Urme şi dovezi ale vinovăţiei sale. Crucea va reprezenta mărturisirea decisivă a celui acuzat. Cristos va refuza să primească sfidarea batjocoritorilor săi, nu se va coborî, nu se va smulge din cuie. Va rămâne ca un manifest viu, explicit, lizibil pe toate rândurile scrise cu roşu ale acelui trup sfâşiat. Aceea este declaraţia sa supremă, publică, “scandaloasă”, de iubire.

Celălalt sens al cuvântului “a trăda” este a se dărui. Pe masa din cenacol, Cristos devine pâine şi “se predă” foamei oamenilor. Este o prezenţă continuă, zilnică. Şi se predă, sub semnul pâinii, pentru a umple solitudinea alor săi “care erau în lume”. Euharistia este precis o “predare”, adică o trădare, o punere între mâinile altora. Cristos nu-şi aparţine. Nu tutelează, nu protejează, nu apără propriile privilegii divine. Devine dar se abandonează. Toţi pot dispune de El. “Luaţi, acesta este trupul meu”. Adică: acesta sunt eu care mă dăruiesc. Viaţa lui Isus este o viaţă dăruită, pusă la dispoziţie, expropriată voluntar în avantajul tuturor.

Nu se poate înţelege semnificaţia Euharistiei şi să ne închidem în egoism. Din păcate noi tindem să administrăm în mod judicios viaţa noastră, pretindem s-o cheltuim pentru noi, s-o folosim pentru interesele noastre. Ajungem să dăruim ceva. Dar ne este frică să “ne dăruim total”. “A te dărui cu totul” este mult mai mult decât “a se supune”. Dăruirea implică dărâmarea tuturor turnurilor de apărare, abolirea oricărei rezerve, renunţarea la control. Vrem sau nu, a participa la Euharistie înseamnă “a se trăda” (a se preda), a ieşi la loc deschis, anunţând că suntem de partea iubirii care se dăruieşte.

Înţelege semnificaţia şi consecinţele Euharistiei nu cel care se limitează la a se izola într-o reculegere pioasă, ignorând pe ceilalţi, şi mai ales prezenţele incomode. Ci cel ce nu ezită “să se dăruiască”. Isus nu a aşteptat ca Iuda să-l trădeze. Trădarea lui Iuda a fost o fraudă, o afacere rea. Adevărata predare a efectuat-o El. O operaţiune în curată pierdere. O mare afacere pentru noi.