Start > Ritul latin > Miercurea Sfântă

Miercurea Sfântă

4 April 2007
1,132 afișări

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro
Miercurea Mare

Suntem în săptămâna sfântă, timp în care comemorăm ultimele zile din viața Mântuitorului. În aceste zile dinaintea pătimirii Domnului textele biblice de la Sfânta Liturghie ne prezintă pregătirea celor mai cumplite fapte săvârșite de oameni în istoria omenirii. În ascuns, omul îi pregătește Dumnezeului său moartea, dar Cristos înaintează cu deplină conștiință spre împlinirea misiunii sale mântuitoare. El este conștient de faptul că va muri. În textul evanghelic relatat luni la Liturghie, Cristos le spune clar celor care asistau la faptul cum Maria, sora Martei, îi unge picioarele și capul cu ulei parfumat: l-a păstrat pentru ziua înmormântării mele (In 12,7).

Textele evanghelice de ieri și de astăzi ne vorbesc însă despre cele petrecute în timpul Cinei pascale. Textul de ieri ne relata dialogul dintre Petru și Isus. În fața garanțiilor de fidelitate pe care Petru le oferă lui Cristos, Învățătorul său îi face cunoscut nu doar faptul că nu va merge atunci la moarte împreună cu el, dar, dimpotrivă, îl va trăda de trei ori la rând. Textul evanghelic de astăzi ne prezintă dialogul dintre Isus și Iuda dinaintea trădării sale. Este o scenă tristă care de cele mai multe ori trezește în inimile noastre disprețul față de Iuda și compasiunea față de Cristos. Vă invit să descoperim împreună câteva adevăruri care ne sunt folositoare pentru a cunoaște cât mai bine cum trebuie să înțelegem și să trăim participarea la suferințele lui Isus pe care le vom celebra în aceste zile sfinte.

În primul rând trebuie să înțelegem faptul că Iuda nu ne este cu totul străin. Gestul lui Iuda poartă de multe ori și semnătura noastră. Și noi îl trădăm pe Cristos prin păcate, atunci când îl vindem, când îl dăm în schimbul nu a treizeci de arginți, ci în schimbul patimilor sau al plăcerilor acestei lumi care, atunci când ne înăbușă inima, ne fac să uităm faptul că suntem creștini și că trebuie să trăim viața noastră după voința lui Dumnezeu. De aceea, nu avem dreptul să condamnăm gestul lui Iuda atâta timp cât noi înșine nu ne luptăm pentru a îndepărta din viața noastră orice trădare, orice păcat împotriva noastră înșine, împotriva lui Dumnezeu și a fraților noștri.

Fapta lui Iuda nu este lipsită nicidecum de vinovăție dar, cu toate acestea, trebuie să înțelegem că ea nu s-ar fi putut înfăptui dacă nu ar fi fost Cristos însuși cel care să accepte mai întâi moartea, înainte de a se înfăptui planul omului. Știm că Iuda, în Ghetsemani, îl arată pe Isus soldaților prin semnul unui sărut. Serviciul lui Iuda a fost inutil, căci Isus le-a ieșit în întâmpinare celor veniți cu săbii și ciomege ca să-l prindă și a vorbit cu ei: Pe cine căutați? Pe Isus Nazarineanul. Eu sunt. Isus s-a lăsat prins și a mers la moarte, pentru că el însuși a voit, din ascultare față de Tatăl. Nu era nevoie de trădarea lui Iuda.

Prindeți-l și duceți-l sub pază sigură! (Mc 14, 44). Cuvinte absurde. De ce atâta precauție? Îi era frică lui Iuda să nu intervină cineva și să-l smulgă din mâinile lor? Cine să intervină? Ucenicii care dispăruseră în întuneric? Mulțimea care dormea și care peste câteva ore avea să strige către Pilat: Răstignește-l? Apoi, Iuda a asistat la atâtea scene când încercările dușmanilor de a pune mâna pe Isus au eșuat: la Nazaret, când au voit să-l arunce în prăpastie, la fel atunci când au pus mâna pe pietre ca să-l omoare și încă o dată, când au fost trimise gărzile de la templu să-l aresteze și au venit înapoi cu mâinile goale. Același lucru putea să-l facă Isus și acum dacă voia. Păcatul lui Iuda este inutil și absurd, după cum inutil și absurd este orice păcat. Căci păcatul nu are în sine puterea de a-l ucide pe Dumnezeu, ci doar înfăptuiește judecata omului și condamnarea sa la moarte. Cu toate acestea păcatele noastre au adus moartea lui Dumnezeu, dar numai pentru că El însuși s-a făcut păcat pentru noi, luând asupra sa toată vinovăția datorată păcatelor noastre.

Prima lectură de astăzi ne prezintă tocmai acest adevăr: Cristos s-a dat de bunăvoie la moarte. Cât de clar exprimă textul din Isaia acest gest de iubire supremă al lui Cristos: nu m-am împotrivit, nici nu m-am dat înapoi. Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiți și fața nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau și mă scuipau. Acesta este un mare adevăr al credinței noastre, adevăr care trebuie să ne dea curajul de a alerga spre iertarea lui Dumnezeu. Pentru a înțelege mai bine această generozitate a lui Cristos vă invit să ascultăm o mică povestioară.

Se spune că exista o dată un grădinar care avea o grădină foarte frumoasă. Era o grădină mare în care creșteau toate plantele create vreodată, fiecare de o frumusețe diferită. În mijlocul grădinii însă, creștea un bambus falnic. Era cel dintâi dintre copacii grădinii și era planta cea mai iubită de către grădinar. Bambusul însuși știa acest lucru și se bucura de prețuirea pe care grădinarul i-o arăta, căutând totodată să îl bucure pe grădinar cu umbra sa.

Într-o zi grădinarul se apropie de acel bambus și îi spuse: Am nevoie de ajutorul tău. Copacul se bucură mult să află că îi poate veni în ajutor celui care l-a plantat și care avea atâta grijă de el și se grăbi să își arate disponibilitatea. Stăpânul însă îi spuse: Ca să te pot folosi trebuie să te dobor la pământ. Copacul răspunse: Cum Doamne, dar umbra mea a fost totdeauna bucuria ta cea mai mare. Cum să mă dobori? Grădinarul însă îi spuse: Dacă nu te dobor la pământ nu-mi poți fi de folos. Atunci bambusul răspunse: Doamne, dacă numai așa îți pot fi de folos atunci doboară-mă! Grădinarul însă continuă: Pentru a-mi fi de folos trebuie nu numai să te dobor la pământ, dar trebuie să-ți tai și ramurile. Bambusul răspunse: Doamne, dar nu se poate! Doboară-mă dar nu-mi tăia te rog ramurile pentru că ele sunt coroana mea, semnul frumuseții mele. Grădinarul îi spuse însă: Dacă nu îți tai ramurile nu-mi poți fi de folos. Copacul atunci răspunse: Doamne, dacă numai așa îți pot fi de folos, atunci taie-mi și ramurile. Grădinarul însă continuă: Dar pentru a-mi fi într-adevăr de folos, trebuie să te și despic și să-ți scot măduva. Bambusul răspunse: Doamne, doboară-mă, taie-mi crengile, dar nu mă despica și nu-mi scoate măduva pentru că trunchiul este semnul puterii mele; ramuri și frunze au și alți copaci, dar trunchi precum al meu nu are nimeni. Grădinarul îi spuse: Dacă nu mă lași să te despic și să îți scot măduva nu îmi poți fi de folos. Atunci copacul răspunse: Bine Doamne, dacă numai așa îți pot veni în ajutor, atunci despică-mă și scoate-mi inima.

Astfel că grădinarul doborî acel copac falnic, îi tăie crengile, îl despică și îi goli tulpina. Prelucrând astfel copacul l-a transformat în două jgheaburi. Cu cele două jgheaburi mari și sănătoase pe care le obținuse a reușit să aducă suficientă apă de la un izvor până în grădina sa, care începuse să se usuce. Astfel că acel bambus care era bucuria cea mai mare a grădinarului s-a sacrificat pentru ca grădinarul să poate salva toată grădina sa.

Sunt sigur că fiecare putem desprinde cu ușurință adevărul care este cuprins în această povestioară. Este vorba despre: iubirea nemărginită dintre Dumnezeu și Fiul său preaiubit, Cristos; despre dorința lui Dumnezeu de a mântui lumea și generozitatea lui Cristos în a colabora cu planului mântuitor al Tatălui, o generozitatea prin care a acceptat moartea sa pentru a ne da nouă viață; căci numai prin Cristos ne vine toată viața divină. Acesta este marele adevăr al iubirii lui Dumnezeu care moare pentru noi.

Dar să ne întoarcem la scena din Cenacol. Isus spune despre Iuda: Mai bine i-ar fi fost acelui om dacă nu s-ar fi născut! Ce vrea să spună Isus prin aceste cuvinte? Oare nu l-a trădat și Petru? De ce nu spune și despre el la fel? Prin aceste cuvinte, Isus nu îl plânge pe Iuda pentru vinovăția datorată faptei sale, căci de fapt Iuda l-a trădat o singură dată pe când Petru a făcut acest lucru de trei ori la rând. Mai vrednic de plâns ar fi fost poate Petru. Isus însă îl plânge pe Iuda nu pentru vina sa, ci pentru faptul că, vinovat fiind, a disperat. Cu siguranță că Iuda a regretat fapta, altfel ar fi cheltuit măcar banii obținuți. Însă nu a fost suficient să regrete, ci trebuia să și caute iertarea lui Isus. Acesta este motivul pentru care s-a sinucis: nu a mai crezut în faptul că Isus îl poate ierta. El nu a înțeles că Cristos murea pentru ca el, regretând și cerându-și iertare, să trăiască.

Impresionante sunt încercările lui Cristos de a-l salva în ultimele clipe pe trădător. La cina cea de taină, Isus îi întinde o îmbucătură de pâine: semnul cinstirii și iubirii la ospețele orientalilor, pâinea prieteniei, cum o numește Platon. Chiar și astăzi, la arabi, când stăpânul casei vrea să-l onoreze pe un musafir, îi oferă o bucățică mai bună de friptură la masă. Și apoi în Ghetsemani, în momentul în care își apropie buzele să-l sărute; Isus îl numește atunci cu blândețe prieten: Prietene, cu un sărut îl vinzi tu pe Fiul Omului? La fel face Cristos și cu noi, ne invită mereu să credem în iertare sa pentru ca astfel să ne bucurăm de viață împreună cu el.

Conștiința propriei stări păcătoase și a propriei vinovății trezește în noi teama de judecată. Dumnezeu însă ne spune astăzi că nu trebuie să avem o astfel de teamă, pentru că pătimirea și crucea lui Cristos nu înseamnă judecata și condamnarea noastră, ci izvor de har și mijloc vindecare. Crucea lui Cristos nu judecă omul, ci păcatul, nu înseamnă condamnarea omului, ci eliberarea lui de păcat și disperare.

Participând în zilele ce urmează la pătimirea și moartea lui Cristos trebuie să înțelegem că aceasta nu este un fel de verdict prin care se hotărăște condamnarea noastră. Moartea lui Cristos, fiind acceptată din iubire, este cea mai mare ofertă de har pe care Dumnezeu ne-o face din nou, acum; este o invitație la a ne împăca din nou cu dânsul. Propria vinovăție pe de o parte, și iubirea iertătoare a lui Dumnezeu pe de altă parte, sunt cele două adevăruri care trebuie să le avem mereu prezente în această săptămână sfântă în care ne aflăm. Ele ne vor da puterea de a ne apropia cu încredere de taina Spovezii și a Sfintei Euharistii. Angajându-ne mai mult la sfârșitul acestui timp sfânt să participăm mai intens la celebrările de la Biserică și să medităm mai mult la suferința Domnului Cristos, vom reuși să simțim iubirea lui Dumnezeu care ne cheamă pentru a ne elibera de păcate. Astfel vom primi cu rodnicie Sfânta Spovadă și Euharistia și vom trăi adevărata bucurie a Paștelui. Urmându-l pe Cristos în moartea pentru păcat vom fi cu el și în înviere, astfel încât Paștele Domnului nostru va fi și paștele nostru, trecerea de la moarte la viață, revenirea la viață a fiilor lui Dumnezeu.

Ritul latin