Start > Ritul latin > Calvarul, Învierea și oamenii

Calvarul, Învierea și oamenii

29 March 2007
2,064 afișări

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Floriilor (Anul C)

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile făcute pe jumătate, cele făcute de mântuială și nici măcar cele făcute din întâmplare. Și poate de aceea nu-mi plac oamenii care dau cu măsură, care iubesc numai cu o parte a inimii, care nu pun pasiune în ceea ce fac. Sau cei care se grăbesc, care vor să ajungă la capăt, nu contează cum, numai să ajungă, cei care nu simt niciodată satisfacția unui lucru bine făcut. Într-un cuvânt, nu-mi plac oamenii superficiali. Și cred că nu mi-ar fi plăcut să iubesc un Dumnezeu care, întrupat fiind, ar fi fost astfel. Nu mi-ar fi plăcut un Dumnezeu banal, care ar fi făcut lucruri obișnuite și ar fi ales o cale normală. Nu mi-ar fi plăcut să stea numai pe Tabor sau să se grăbească și, de la Florii să sară direct la Paști. Îl iubesc și îl respect tocmai pentru ceea ce a făcut între Florii și Paști.

Mă umple într-adevăr de respect Isus Cristos din evanghelia aceasta lungă care se citește doar de două ori pe an. Și asta mai ales din două motive. Pe primul am să-l ilustrez printr-un exemplu.

O povestioară spune cum, la sfârșitul lumii, oamenii au fost adunați pentru judecată. Miliarde de persoane așteptau pe o câmpie întinsă, tulburați de măreția evenimentului. La un moment dat, cei din primele rânduri au încep să se agite și să se revolte: “Cu ce drept ne judecă pe noi Dumnezeu? Cu ce drept mă judecă el pe mine?”, strigă un evreu, arătându-și numărul de deținut de pe mână. “Știe el ce înseamnă să fii deținut într-un lagăr nazist?” “Dar de asta ce zici? – zise un bărbat de culoare – Am fost torturat, bătut și ucis doar pentru simplul fapt că m-am născut negru!” “Iar eu – se ridică o studentă care a fost violată – de ce a trebuit să sufăr atât? Nu a fost vina mea!” Pe toată întinderea câmpiei s-a iscat un murmur de protest la adresa lui Dumnezeu: cu ce drept ne judecă el? Ce știe el despre suferințele din lumea noastră, despre durerea de a fi om? Ce înțelege el care trăiește într-un loc “unde curge lapte și miere”?

Atunci au început să-și aleagă reprezentanți dintre cei care au suferit mai mult, ca să meargă la Dumnezeu pentru a susține cauza oamenilor. S-au adunat în mijlocul câmpiei, s-au sfătuit între ei și au ajuns la următoarea concluzie: dacă Dumnezeu vrea să ne judece, atunci el trebuie să îndure ceea ce înduraseră ei înșiși. Legitimitatea nașterii sale să-i fie pusă la îndoială. Să fie dus în exil, să fugă, să se ascundă. Să fie trădat de cei mai apropiați prieteni. Să fie judecat și condamnat pe nedrept de un tribunal fals. Să fie torturat. Ceilalți să-și bată joc de el și să-l calce în picioare. Să simtă ce înseamnă să fii singur și părăsit de toți. Să nu moară de moarte naturală, dar să fie ucis. Și lista continua. De fiecare dată când erau rostite aceste sentințe, mulțimea din jur înălța murmure de aprobare.

După ce ultimul dintre ei spusese ceea ce avea de spus, pe toată întinderea acelei câmpii imense se lăsă o liniște de mormânt. Oamenii înțeleseseră: Dumnezeu îndeplinise deja punct cu punct cererile lor.

(Cf. Bruno Ferrero, Doar vântul o știe)

Tâlcul acestei legende și motivul de care vă vorbeam e următorul: ce poți să-i mai spui unui asemenea Dumnezeu? Uneori am vrea parcă să abuzăm de intimitatea pe care ne-a învățat tot el că ne este îngăduit s-o avem cu Tatăl nostru și să îndrăznim să mai punem câte-o întrebare sub formă de reproș: “De ce te comporți așa, Doamne? Ce ai cu mine de mă chinui? De ce taci? De ce ești așa ciudat uneori? De ce îmi ceri așa de mult?” Dar după ce-l vezi urcând Calvarul, ce poți să mai spui? Nimic, ci doar să taci. Sau cel mult să-ți pleci genunchiul și să zici în șoaptă: Doamne, ești mare! Dacă tu, care ești Cel Veșnic, care ești infinit mai mare decât universul despre care noi zicem că e infinit, Cel în fața căruia, zice Isaia (40,15), “popoarele toate sunt ca o picătură de apă într-o găleată sau ca un fir de praf pe un cântar”, dacă tu te-ai făcut clipă pentru ca noi să devenim veșnici, te-ai făcut praf pentru ca noi să-ți fim cântarul ce îți decide soarta și, mai ales, dacă ai făcut toate acestea pentru mine, un gunoi, atunci ești mare și meriți tot respectul nostru. Căci cine și-a mai arătat vreodată slava umilindu-se? Sau cine și-a mai arătat puterea înjosindu-se? Ori, cine și-a mai arătat iubirea răstignindu-se?

Iar un al doilea motiv pentru care mă umple de respect e faptul că, arătându-ne, ne-a învățat acest lucru minunat: să faci totul până la capăt, să dai totul fără măsură și să iubești fără nicio rezervă. Că în viață nu poți să primești totul dacă nu dai totul. Nu poți câștiga VIAȚA dacă nu-ți dai viața. Nu te poți bucura de Paște dacă nu urci Calvarul. Că singura Cale sigură în lumea asta e calea bobului de grâu. De aceea e așa superficială generația de azi. Pentru că a înlocuit înțelepciunea “bobului de grâu” cu filozofia “cireșii de pe tort”. O filozofie a omului grăbit și superficial. Nu mai are răbdare să facă lucruri temeinice și de calitate pentru că time is money. Nu mai citește cărți, ci învață citate. Nu mai face compuneri, ci face click pe referat.ro. Nu mai are timp de iubire căci flirtul e mai la îndemână. Nu mai oferă dragoste ca să fie fericit, ci fură senzații ca să se simtă cool. Nu se mai sacrifică pentru nimic, căci acest cuvânt nu mai face parte din vocabularul său. Filozofia lui sună astfel: ia totul și dă cât mai puțin, sau altfel spus, trăiește Paștele la maxim dar nu urca niciodată Calvarul. Compătimesc un astfel de om pentru că oamenii crescuți de o asemenea filozofie nu vor fi niciodată cu adevărat mari, iar operele lor nicicând cu adevărat importante. Vor fi poate celebri, dar nu mari; vor fi poate invidiați, dar nu respectați; vor fi poate mulțumiți, dar nu fericiți.

Măreața scenă auzită azi ne învață infinita înțelepciune a bobului de grâu, și anume faptul că în viață nu trebuie să urmărești înălțimea, ci profunzimea. Că lumea supraviețuiește datorită acelor oameni capabili să-și jertfească viața pentru alții și nu prin cei care urmăresc să stoarcă tot ce pot de la viață. Că ea supraviețuiește datorită părinților care se consumă pentru copiii lor, a soților care trăiesc pentru a-și face fericit partenerul, a preoților care-și slujesc credincioșii, a tuturor celor care luptă dezinteresat pentru o cauză nobilă. Ne învață că, în mod paradoxal, doar jertfa, doar sacrificiul, doar dăruirea nasc viață. Mai mult, ne învață că toate acestea nu trebuie făcute cu măsură, ci până la capăt.

De aceea e Paștele atât de frumos. Nu doar pentru că e lumină și slavă, ci pentru că e răsplată a celui ce a urcat Calvarul. A celui care, dând totul – viața -, a primit totul -VIAȚA. De aceea iubesc și Calvarul. Nu pentru că aș fi un sadic și aș iubi sau dori suferința dusă până la extrem. Dar pentru că acest munte a devenit datorită Celui care l-a urcat acum două milenii cu demnitate și iubire, simbolul lucrului făcut până la capăt, al dăruirii totale, al iubirii nelimitate. Îmi place acest Dumnezeu pentru că nu e un Dumnezeu banal. Amin.

Ritul latin