Suntem chemaţi astăzi să privim un Chip. Privindu-l, devenim totodată mai buni ascultători ai cuvântului dumnezeiesc. Pentru că cel mai convingator dintre cuvinte este acela ascultat şi păstrat îndelung în inimă: altfel spus, contemplat. Pe muntele Tabor, unde suntem convocaţi astăzi, unde ne duce Isus împreună cu apostolii Petru, Iacov şi Ioan, urmează să ascultăm ce are de spus Chipul grăitor al Domnului, urmează să contemplăm însuşi Chipul Cuvântului.

În acest chip transfigurat se spune tot, se arată tot, se împlineşte tot. Ni se dezvăluie chipul omului desăvârşit. Când Isus Cristos, pe Tabor, ne oferă priveliştea umanităţii Sale îndumnezeite, El anticipează vederea “faţă în faţă” prin care se va împlini cândva propria noastră umanitate: “Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1Corinteni 13,12).

Ce este un chip omenesc? Este înfăţişarea unei inimi, cum spune Ben Sirac cel înţelept: “Inima omului schimbă faţa lui, ori spre bune, ori spre rele”, ca mai apoi să adauge: “Din vedere se cunoaşte omul, şi din chipul feţei se cunoaşte cel înţelept” (Înţelepciunea lui Isus Sirac, 13,30 şi 19,26). Privindu-l aşadar, aşa cum a apărut transfigurat pe înălţimea Taborului, pe Domnul Isus, stăm înaintea unei ferestre ce s-a deschis o clipă înspre veşnicie. “Strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale, întrevăzute fulgerător, sunt ca o ancoră a sufletului, sigură şi puternică, ce pătrunde dincolo de perdeaua catapetesmei (Evrei 1,3 şi 6,19), adica dincolo de vălul trupului lui Cristos.

În miezul acestei duminici a Postului, în toiul iernii noastre, un glas ajunge până la noi, purtat de strălucirea gloriei, ca să ne arate cine este omul şi cine este Dumnezeu. Cine este Isus pentru mine. Cine sunt, cine trebuie să fiu eu, pentru El… Acela care ne-a chemat să-l urmăm (Matei 16,24) nu ne porunceşte de la distanţă, nu ne dă lecţii stând undeva deasupra. Dumnezeu a coborât la noi (vezi Pilde 30,4 şi Ioan 3,13), a venit printre ai Săi (Ioan 1,11). A păşit lângă noi pe potecile existentei noastre. A cunoscut, la fel ca noi, foamea şi setea şi osteneala, bucuria, admiratia, tristeţea, lacrimile, prietenia şi trădarea. Prin faptul că el însuşi a cunoscut încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi (Evrei 2,18). Este Învăţătorul plin de autoritate, este Medicul milos al sufletelor, este Profetul care ne arată calea. A urcat pe jos până în vârful Taborului, şi întreaga viaţa i-a fost istovitor urcuş, terminat pe Golgota.

Pauza pe care o face astăzi Cristos, în vârf de munte, ne povesteşte despre înaltul către care ne atrage acela care a venit din ceruri pentru a ne fi Calea (Ioan 3,31; 8,23; 14,6). Lumina de pe faţa Lui este preacurată strălucire de har dumnezeiesc. Iar hainele care devin strălucitoare ca lumina ne arată înfăţişarea Noului Adam, “al doilea om [ce] este din cer” (1Corinteni 15,47) venit printre noi pentru a ne făgădui (şi a ne dobândi) nemurirea: “Într-adevăr, Dumnezeu, care a zis: ‘Să strălucească lumina din întuneric’, el însuşi a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos” (2Corinteni 4,6). Cel care va fi torturat până la desfigurare pe Golgota este astăzi transfigurat pe Tabor. Înainte şi dincolo de zorii sacrificiului suprem pe Cruce, străluceşte de pe-acum lumina Învierii.

Chipul lui Isus străluceşte ca soarele! Pentru că Domnul Cristos se identifică cu “soarele dreptăţii” vestit de proorocul Malahia. Este cel al cărui chip arată “ca soarele când străluceşte în toată puterea sa” (Apocalips 1,16). Este acela care va lumina cândva cetatea cea nouă şi veşnică a Ierusalimului ceresc (Apocalips 21,21 şi 22,5). Despre acest Cristos solar înfăţişat nouă astăzi, un glas din cer ne spune: “Acesta este Fiul meu cel ales, ascultaţi de el!” (Luca 9,35). În Evanghelia după Matei (17,5), mesajul este: “Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea…” Revelaţia aceasta a divinei duioşii a Tatălui ne introduce direct în tainele dragostei trinitare.

Urmându-l pas cu pas pe Cristos pe potecile pământului, urcând cu el până pe Tabor, ne aflăm în prezenţa Persoanei divine a Fiului, Cuvântul care era de la început cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (cf. Ioan 1,2-3), Regele regilor şi Domnul domnilor, aşa cum îl numeşte Apocalipsa Sf. Ioan. Reacţia discipolilor când se desfăşoară înaintea lor atâta splendoare, atâta strălucire, este uşor de înţeles. Înspăimântaţi, pietrificaţi, greu de urnit… ca apoi să rămână mult timp tăcuţi, aşa cum povesteşte Luca (9,6).

În ceea ce ne priveşte, dincolo de splendoarea Teofaniei, ne mişcă revelaţia despre adevăratul chip al umanităţii noastre. Chipul pe care răul îl poate desfigura. Chipul pe care s-a aşternut, încă de la origini, umbra păcatului şi a ruşinii (Geneza 3,3). Ştim din experienţa zilnică ce rău ne pot schimonosi mânia ca şi lăcomia, trândăvia ca şi avariţia, mândria deşartă, desfrâul, ca şi invidia – ca să nu vorbim decât despre păcatele numite “de căpetenie”!

Chipul omului se poate însă lumina şi înfrumuseţa, în contact cu binele. Sunt în Biblie multe pilde ale acestei înfrumuseţări legate de o faptă deosebită, cea a Iuditei, a Esterei, a lui Moise, a diaconului Ştefan, căruia contemplaţia, în chiar cercul acuzatorilor din Sinedriu, îi dă o faţă “ca a unui înger” (Fapte 6,15). Tot experienţa de zi cu zi ne arată câtă frumuseţe străluceşte în lume prin vieţile celor drepţi şi milostivi, înţelepţi şi curaţi, vieţile sfinte duse în lumina lui Cristos, în adevăr şi spirit de sacrificiu. Să-l ascultăm pe Sf. Paul vorbind despre chemarea la sfinţenie adresată nouă de Dumnezeu, şi despre harul dăruit nouă prin Isus, ca să putem răspunde celui “care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor, dar care acum a fost descoperit prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Cristos, care a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa şi nemurirea…” (2Timotei 1,9-11).

Prin sfinţi, prin chipul Maicii Sale, Cristos ne arată iar şi iar chipul Său de lumină. A trecut aproape un veac şi jumătate de la interogatoriul adolescentei Bernadeta Soubirous, la Lourdes, de către comisarul de poliţie Jacomet, în ziua de 21 februarie 1858. Este vorba despre “domnişoara” pe care mica Bernadeta a putut-o vedea, şi a cărei extatică întâlnire a aşternut pe chipul fetei o frumuseţe nepământească. “E frumoasă domnişoara?” întreabă comisarul, după ce a pus-o pe fetiţă să descrie cum era îmbrăcată făptura ce-i apăruse în grota de la Massabielle. “Da, domnule, foarte frumoasă”, răspunde ea. “Frumoasă ca doamna cutare, sau doamna cutare…?” întreabă comisarul, admirator expert al frumuseţilor locale. Bernadeta răspunde, plină de milă, în dialectul ei pietros: “Nu se compară!” Îi putem crede pe cei şi pe cele care au fost cândva, precum Petru, Iacob şi Ioan, martori ai Luminii. “Să strălucească asupra noastra lumina feţei tale, Doamne, şi vom fi mântuiţi!