În decursul anului liturgic, aceasta este una dintre duminicile cele mai importante: începe Postul Mare, şi concomitent începe şi urcarea noastră către Ierusalim, împreună cu Isus, pentru sărbătoarea Paştelui. În atenţia Liturghiei de astăzi se plasează episodul ispitirilor lui Isus în pustie. Evanghelistul Luca ne prezintă un model pentru Biserică. “După ce a terminat toată ispitirea – spune evanghelistul – diavolul s-a îndepărtat de la El pentru un anumit timp”. Care să fie oare acel timp? Mai întâi de toate timpul Patimii lui Isus: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!”, dar mai apoi este şi timpul Bisericii. Ca întotdeauna, evenimentul lui Isus se prelungeşte în acela al trupului său.

Satana, după ce în zadar a ispitit capul, acum încearcă să ispitească trupul Său. Este impresionant de notat cu câtă exactitate descrie Apocalipsul această situaţie: “Dragonul stătea înaintea Femeii care trebuia să nască pentru a înghiţi copilul când va fi născut”, dar nu a putut pentru că copilul a fost luat la cer. Atunci Satana a încercat să răpească pe femeia care l-a născut (Biserica), urmând-o în pustie unde se retrăsese… Prin urmare Biserica mai trăieşte încă în pustie, într-un regim de ispitiri şi de lupte. De aceea învăţătorul ei a învăţat-o să se roage: “Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău”.

Postul Mare este aşadar mai mult decât o perioadă a anului liturgic, un ciclu oarecare asemenea celorlalte. Este un simbol al condiţiei actuale în care se află Biserica, în vreme ce aşteaptă aici pe pământ Paştele veşnic. Din fericire, Evanghelia de astăzi nu se limitează numai la a ne aminti că în această viaţă suntem într-o continuă primejdie de a fi ispitiţi, ci ne sugerează şi cum trebuie să învingem ispita şi cum trebuie să ieşim biruitori din încercări: imitându-l pe Isus, care a învins ispita mai ales cu două arme: Postul (nu a mâncat nimic în zilele acelea), şi recurgerea la Cuvântul lui Dumnezeu (“Este scris…”).

Să aprofundăm astăzi aceste două teme atât de importante pentru a folosi bine acest post. În prefaţa Liturghiei din Miercurea Cenuşii, aflăm acest elogiu adus postului: “Cu Postul Mare, tu învingi patimile noastre, înalţi sufletul, dai puterea şi răsplata”. Ce fel de post poate obţine efecte atât de extraordinare şi neobişnuite? Cu siguranţă nu numai simplul post trupesc, acela care constă a ne abţine de la mâncare şi altele… Cu atât mai puţin atunci când acesta este însoţit, aşa cum se întâmplă de multe ori, de îngâmfarea că am fi făcut cine ştie ce lucru mare, care să ne dea dreptul să îi spunem lui Dumnezeu: “La ce ne foloseşte să postim, dacă Tu nu vezi? Pentru ce să ne chinuim sufletul dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?”

Dumnezeu spune: “Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” Desigur, nu orice post trupesc este de felul acesta. Există şi un post bun, cunoscut şi apreciat de întreaga tradiţie biblică şi creştină, şi care a contribuit la formarea multor sfinţi. Există anumite situaţii din care nu se poate ieşi – spune Isus – decât prin post şi rugăciune. Însă chiar şi acest post, oricât de util şi de necesar ar fi, singur el nu este suficient, deoarece un astfel de post nu este decât unul pregătitor, în sensul că trebuie să slujească la a pregăti şi a face loc unui altfel de post.

Există un al doilea post, care este deja mult mai bun şi mai spiritual, pe care Clement Alexandrinul îl numeşte “postirea de lume”, şi care constă în aceea că omul nu se conformează mentalităţii lumii acesteia, se fereşte nu numai de la lucrurile rele, ci se abţine şi de la acele lucruri inutile şi superflue, care îl amăgesc pe om, ataşând sufletul de trup şi trupul de pământ. Astăzi ar putea fi actualizate acele cuvinte ale lui Paul, cu o mică adăugire: “Nu vă conformaţi lumii acesteia consumiste!”.

Dar şi acest post este tot un post pregătitor, fiindcă nu pune încă securea la rădăcină. Adevăratul şi radicalul post, acela pe care nici un profet nu l-a suspectat, este acela pe care ni l-a revelat Isus: postul de sine însuşi: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine”. “La sine”: aceasta este rădăcina la care trebuie pusă securea, dacă vrei să iei în serios cuvintele lui Isus.

Îmi vine în minte o întâmplare de pe când eram copil. Într-o zi am mers cu tatăl meu pe malul râului să săpăm nişte cioturi de plop; am săpat de jur împrejur, şi, una câte una am tăiat toate rădăcinile laterale şi superficiale, după care, eu, cum nu eram expert, am început să împing ciotul care nu era prea gros, crezând că trebuia să cedeze neapărat la prima forţare, însă acesta nici gând nu avea să se mişte câtuşi de puţin. Plopul, ca de altfel o serie întreagă de copaci, au rădăcina pivotantă, sau cum i se mai spune rădăcina-mamă, care este înfiptă perpendicular în pământ şi este nemişcată; atâta vreme cât nu se taie aceasta, nu se poate obţine nimic.

Acelaşi lucru se petrece şi cu noi: pot fi tăiate toate legăturile, ne putem lipsi de atâtea şi atâtea lucruri, chiar şi de hrană, însă atâta vreme cât nu se pune securea la rădăcina “eu-lui” nostru vechi, încăpăţânat şi egoist, nu se avansează nici un centimetru pe calea Evangheliei, pentru că rădăcina pivotantă, care alimentează tot trunchiul, va face să crească toate celelalte rădăcini lăturalnice de care fusese văduvită. Să ne gândim la cazul unui ascet, fără nici o avere, numai piele şi oase din cauza posturilor îndelungate şi a pocăinţei, însă plin de el însuşi şi de asceza lui; unul ca acesta este un om încă neconvertit. În fiecare an, în timpul acestui sfânt Post Mare, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la această grea şi dificilă operaţie care este convertirea.

Dar este bine oare să punem securea la acea rădăcină precisă? Pentru ce trebuie să intrăm în conflict cu noi înşine? Pentru că acel loc este al lui Dumnezeu! Eu-l nostru l-a ocupat ca un uzurpator. Omul, în urma păcatului, este ca o citadelă fortificată trecută în mâinile duşmanului: oricât l-ar fi costat pe cel ce a construit-o, acum trebuie să o distrugă, dacă vrea ca duşmanul să nu-i mai poată face vreun rău. De acel loc depinde a şti precis pe ce anume suntem înrădăcinaţi, care este temelia vieţii noastre: dacă este Dumnezeu sau noi înşine. Paul spune că noi trebuie să fim înrădăcinaţi şi zidiţi în Cristos Isus.

Să ne coborâm la concret: când sugem noi seva şi ne alimentăm din acea rădăcină veche, atunci îi permitem “eu-lui” nostru cel vechi şi păcătos să vorbească în noi, să îşi exprime liber aprecierile sau refuzul, cedăm mâniei, geloziei, autocompătimirii. Adesea, în astfel de cazuri, avem impresia că sugem otravă din acea rădăcină, mintea ni se întunecă şi respirăm aerul pestilenţial dinăuntrul nostru. Când observăm că ne aflăm în această stare, trebuie să rupem imediat acel fir al gândirii, dezaprobând totul, oferind minţii gânduri contrare: de dragoste, de iertare, de curăţie, de milostivire, pentru că numai aşa vom pune securea la rădăcină: “Dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi”.

Acesta este adevăratul post spiritual, postul de noi înşine; roadele sale sunt pacea, bucuria, armonia, comunitatea, într-un cuvânt “viaţa cea nouă”. La aceasta se referă o altă prefaţă din Post, care adresându-se lui Dumnezeu spune: “Pentru fiii tăi Tu ai orânduit o vreme de reînnoire spirituală, pentru ca liberi de ademenirile păcatului, să trăiască evenimentele acestei lumi cu privirile îndreptate totdeauna către bunurile cereşti”.

Până aici am vorbit numai despre rădăcină, dar nu am spus încă nimic despre “secure”. Ce este securea, care trebuie să facă în noi această defrişare, această curăţenie radicală? Este cuvântul lui Dumnezeu, este sabia ascuţită cu două tăişuri, care iese din gura Fiului omului, sau “sabia Duhului”. Şi pe drept i se spune astfel, pentru că unde pătrunde Cuvântul Domnului, îşi face loc şi lumina, ca o coasă în junglă. Cuvântul lui Dumnezeu este sufletul asceticii creştine; el face să cadă lucrurile inutile, retează rădăcinile omului vechi; într-un cuvânt, aşa cum spune Isus, curăţă (“voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus”).

Din fericire, cuvântul lui Dumnezeu este o componentă esenţială a acestui Post Mare. Aici se adevereşte oarecum imprevizibil făgăduinţa lui Dumnezeu care vorbeşte despre o foame şi despre o sete în ţară, dar nu foame de pâine şi nici sete de apă, ci de a asculta Cuvântul Domnului. Trebuie să ne îndrăgostim din ce în ce mai mult de Cuvântul Domnului şi să-l primim cu aviditate. Paul, în lectura a doua, ne spune: “Cuvântul este aproape de tine, este în gura şi în inima ta”. “Cuvântul lui Dumnezeu este substanţa vitală a sufletului nostru; el îl hrăneşte, îl îndrumă, şi nu există nimic, exceptând cuvântul lui Dumnezeu, care să susţină viaţa sufletului omului” (Sf. Ambroziu).

Când ascultăm cuvântul Domnului în adunarea liturgică sau îl citim acasă (Biblia nu ar trebui să lipsească nici dintr-o casă creştină), este bine să ne concentrăm asupra acelui cuvânt care ne-a impresionat mai mult, sau pe care l-am reţinut din alte lecturi, deoarece este un semn că tocmai acesta ne este destinat nouă într-un mod cu tot special. Trebuie să ne lăsăm judecaţi liber de către Cuvântul lui Dumnezeu, şi să nu-l aplicăm altora, pentru că în felul acesta nu vom avea nici un folos. De la ascultarea cuvântului trebuie să trecem imediat la punerea lui în practică, întrebându-ne: Cum aş putea eu astăzi să traduc în fapte şi în gesturi concrete acest cuvânt? De pildă, cuvântul din această duminică ne spune: “Nu numai cu pâine trăieşte omul…”

De obicei Dumnezeu răspunde cu o punctualitate tulburătoare, atunci când îi cerem cu sinceritate să ne descopere voinţa Sa. Nu trebuie să fim dintre aceia pe care Sf. Iacob îi numeşte ascultători grăbiţi, din aceia care trec prin faţa oglinzii fără a se opri să-şi vadă petele. Noi, preoţii, trebuie să fim foarte atenţi să fim şi ascultători, nu numai distribuitori ai cuvântului lui Dumnezeu – medicamentul îl vindecă pe cel care îl ia, nu pe cel care îl pregăteşte sau îl vinde.

Postirea de noi înşine şi Cuvântul lui Dumnezeu, iată programul Postului Mare din anul acesta! Un program auster, dar nu sumbru, ci frumos şi fascinant. Postul nu este un dar pe care-l facem lui Dumnezeu, ci un dar (şi încă ce dar!), pe care Dumnezeu ni-l face nouă. De aceea “când postiţi nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc”.

Pe când se mai aflau încă în Egipt, evreii i-au cerut lui Faraon: “Lasă-ne să mergem în pustie… ca să aducem jertfă Domnului Dumnezeului nostru”. Acum şi noi dorim să mergem în pustie pentru a sărbători Sărbătoarea eliberării noastre, pentru că prin pustie se mai află încă urmele Învăţătorului. El ne aşteaptă la cealaltă margine a pustiei, pentru a-şi sărbători Învierea împreună cu noi. Acesta este timpul în care se recrutează adevăraţii ucenici ai Domnului.