Start > Ritul latin > Securea la rădăcină

Securea la rădăcină

22 February 2007
1,122 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Post (Anul C)

În decursul anului liturgic, aceasta este una dintre duminicile cele mai importante: începe Postul Mare, și concomitent începe și urcarea noastră către Ierusalim, împreună cu Isus, pentru sărbătoarea Paștelui. În atenția Liturghiei de astăzi se plasează episodul ispitirilor lui Isus în pustie. Evanghelistul Luca ne prezintă un model pentru Biserică. “După ce a terminat toată ispitirea – spune evanghelistul – diavolul s-a îndepărtat de la El pentru un anumit timp”. Care să fie oare acel timp? Mai întâi de toate timpul Patimii lui Isus: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!”, dar mai apoi este și timpul Bisericii. Ca întotdeauna, evenimentul lui Isus se prelungește în acela al trupului său.

Satana, după ce în zadar a ispitit capul, acum încearcă să ispitească trupul Său. Este impresionant de notat cu câtă exactitate descrie Apocalipsul această situație: “Dragonul stătea înaintea Femeii care trebuia să nască pentru a înghiți copilul când va fi născut”, dar nu a putut pentru că copilul a fost luat la cer. Atunci Satana a încercat să răpească pe femeia care l-a născut (Biserica), urmând-o în pustie unde se retrăsese… Prin urmare Biserica mai trăiește încă în pustie, într-un regim de ispitiri și de lupte. De aceea învățătorul ei a învățat-o să se roage: “Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău”.

Postul Mare este așadar mai mult decât o perioadă a anului liturgic, un ciclu oarecare asemenea celorlalte. Este un simbol al condiției actuale în care se află Biserica, în vreme ce așteaptă aici pe pământ Paștele veșnic. Din fericire, Evanghelia de astăzi nu se limitează numai la a ne aminti că în această viață suntem într-o continuă primejdie de a fi ispitiți, ci ne sugerează și cum trebuie să învingem ispita și cum trebuie să ieșim biruitori din încercări: imitându-l pe Isus, care a învins ispita mai ales cu două arme: Postul (nu a mâncat nimic în zilele acelea), și recurgerea la Cuvântul lui Dumnezeu (“Este scris…”).

Să aprofundăm astăzi aceste două teme atât de importante pentru a folosi bine acest post. În prefața Liturghiei din Miercurea Cenușii, aflăm acest elogiu adus postului: “Cu Postul Mare, tu învingi patimile noastre, înalți sufletul, dai puterea și răsplata”. Ce fel de post poate obține efecte atât de extraordinare și neobișnuite? Cu siguranță nu numai simplul post trupesc, acela care constă a ne abține de la mâncare și altele… Cu atât mai puțin atunci când acesta este însoțit, așa cum se întâmplă de multe ori, de îngâmfarea că am fi făcut cine știe ce lucru mare, care să ne dea dreptul să îi spunem lui Dumnezeu: “La ce ne folosește să postim, dacă Tu nu vezi? Pentru ce să ne chinuim sufletul dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta?”

Dumnezeu spune: “Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul își smerește sufletul său? Să-și plece capul ca trestie, să se culce pe sac și în cenușă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” Desigur, nu orice post trupesc este de felul acesta. Există și un post bun, cunoscut și apreciat de întreaga tradiție biblică și creștină, și care a contribuit la formarea multor sfinți. Există anumite situații din care nu se poate ieși – spune Isus – decât prin post și rugăciune. Însă chiar și acest post, oricât de util și de necesar ar fi, singur el nu este suficient, deoarece un astfel de post nu este decât unul pregătitor, în sensul că trebuie să slujească la a pregăti și a face loc unui altfel de post.

Există un al doilea post, care este deja mult mai bun și mai spiritual, pe care Clement Alexandrinul îl numește “postirea de lume”, și care constă în aceea că omul nu se conformează mentalității lumii acesteia, se ferește nu numai de la lucrurile rele, ci se abține și de la acele lucruri inutile și superflue, care îl amăgesc pe om, atașând sufletul de trup și trupul de pământ. Astăzi ar putea fi actualizate acele cuvinte ale lui Paul, cu o mică adăugire: “Nu vă conformați lumii acesteia consumiste!”.

Dar și acest post este tot un post pregătitor, fiindcă nu pune încă securea la rădăcină. Adevăratul și radicalul post, acela pe care nici un profet nu l-a suspectat, este acela pe care ni l-a revelat Isus: postul de sine însuși: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine”. “La sine”: aceasta este rădăcina la care trebuie pusă securea, dacă vrei să iei în serios cuvintele lui Isus.

Îmi vine în minte o întâmplare de pe când eram copil. Într-o zi am mers cu tatăl meu pe malul râului să săpăm niște cioturi de plop; am săpat de jur împrejur, și, una câte una am tăiat toate rădăcinile laterale și superficiale, după care, eu, cum nu eram expert, am început să împing ciotul care nu era prea gros, crezând că trebuia să cedeze neapărat la prima forțare, însă acesta nici gând nu avea să se miște câtuși de puțin. Plopul, ca de altfel o serie întreagă de copaci, au rădăcina pivotantă, sau cum i se mai spune rădăcina-mamă, care este înfiptă perpendicular în pământ și este nemișcată; atâta vreme cât nu se taie aceasta, nu se poate obține nimic.

Același lucru se petrece și cu noi: pot fi tăiate toate legăturile, ne putem lipsi de atâtea și atâtea lucruri, chiar și de hrană, însă atâta vreme cât nu se pune securea la rădăcina “eu-lui” nostru vechi, încăpățânat și egoist, nu se avansează nici un centimetru pe calea Evangheliei, pentru că rădăcina pivotantă, care alimentează tot trunchiul, va face să crească toate celelalte rădăcini lăturalnice de care fusese văduvită. Să ne gândim la cazul unui ascet, fără nici o avere, numai piele și oase din cauza posturilor îndelungate și a pocăinței, însă plin de el însuși și de asceza lui; unul ca acesta este un om încă neconvertit. În fiecare an, în timpul acestui sfânt Post Mare, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la această grea și dificilă operație care este convertirea.

Dar este bine oare să punem securea la acea rădăcină precisă? Pentru ce trebuie să intrăm în conflict cu noi înșine? Pentru că acel loc este al lui Dumnezeu! Eu-l nostru l-a ocupat ca un uzurpator. Omul, în urma păcatului, este ca o citadelă fortificată trecută în mâinile dușmanului: oricât l-ar fi costat pe cel ce a construit-o, acum trebuie să o distrugă, dacă vrea ca dușmanul să nu-i mai poată face vreun rău. De acel loc depinde a ști precis pe ce anume suntem înrădăcinați, care este temelia vieții noastre: dacă este Dumnezeu sau noi înșine. Paul spune că noi trebuie să fim înrădăcinați și zidiți în Cristos Isus.

Să ne coborâm la concret: când sugem noi seva și ne alimentăm din acea rădăcină veche, atunci îi permitem “eu-lui” nostru cel vechi și păcătos să vorbească în noi, să își exprime liber aprecierile sau refuzul, cedăm mâniei, geloziei, autocompătimirii. Adesea, în astfel de cazuri, avem impresia că sugem otravă din acea rădăcină, mintea ni se întunecă și respirăm aerul pestilențial dinăuntrul nostru. Când observăm că ne aflăm în această stare, trebuie să rupem imediat acel fir al gândirii, dezaprobând totul, oferind minții gânduri contrare: de dragoste, de iertare, de curăție, de milostivire, pentru că numai așa vom pune securea la rădăcină: “Dacă, prin Duh, faceți să moară poftele trupului, veți trăi”.

Acesta este adevăratul post spiritual, postul de noi înșine; roadele sale sunt pacea, bucuria, armonia, comunitatea, într-un cuvânt “viața cea nouă”. La aceasta se referă o altă prefață din Post, care adresându-se lui Dumnezeu spune: “Pentru fiii tăi Tu ai orânduit o vreme de reînnoire spirituală, pentru ca liberi de ademenirile păcatului, să trăiască evenimentele acestei lumi cu privirile îndreptate totdeauna către bunurile cerești”.

Până aici am vorbit numai despre rădăcină, dar nu am spus încă nimic despre “secure”. Ce este securea, care trebuie să facă în noi această defrișare, această curățenie radicală? Este cuvântul lui Dumnezeu, este sabia ascuțită cu două tăișuri, care iese din gura Fiului omului, sau “sabia Duhului”. Și pe drept i se spune astfel, pentru că unde pătrunde Cuvântul Domnului, își face loc și lumina, ca o coasă în junglă. Cuvântul lui Dumnezeu este sufletul asceticii creștine; el face să cadă lucrurile inutile, retează rădăcinile omului vechi; într-un cuvânt, așa cum spune Isus, curăță (“voi sunteți deja curați, datorită cuvântului pe care vi l-am spus”).

Din fericire, cuvântul lui Dumnezeu este o componentă esențială a acestui Post Mare. Aici se adeverește oarecum imprevizibil făgăduința lui Dumnezeu care vorbește despre o foame și despre o sete în țară, dar nu foame de pâine și nici sete de apă, ci de a asculta Cuvântul Domnului. Trebuie să ne îndrăgostim din ce în ce mai mult de Cuvântul Domnului și să-l primim cu aviditate. Paul, în lectura a doua, ne spune: “Cuvântul este aproape de tine, este în gura și în inima ta”. “Cuvântul lui Dumnezeu este substanța vitală a sufletului nostru; el îl hrănește, îl îndrumă, și nu există nimic, exceptând cuvântul lui Dumnezeu, care să susțină viața sufletului omului” (Sf. Ambroziu).

Când ascultăm cuvântul Domnului în adunarea liturgică sau îl citim acasă (Biblia nu ar trebui să lipsească nici dintr-o casă creștină), este bine să ne concentrăm asupra acelui cuvânt care ne-a impresionat mai mult, sau pe care l-am reținut din alte lecturi, deoarece este un semn că tocmai acesta ne este destinat nouă într-un mod cu tot special. Trebuie să ne lăsăm judecați liber de către Cuvântul lui Dumnezeu, și să nu-l aplicăm altora, pentru că în felul acesta nu vom avea nici un folos. De la ascultarea cuvântului trebuie să trecem imediat la punerea lui în practică, întrebându-ne: Cum aș putea eu astăzi să traduc în fapte și în gesturi concrete acest cuvânt? De pildă, cuvântul din această duminică ne spune: “Nu numai cu pâine trăiește omul…”

De obicei Dumnezeu răspunde cu o punctualitate tulburătoare, atunci când îi cerem cu sinceritate să ne descopere voința Sa. Nu trebuie să fim dintre aceia pe care Sf. Iacob îi numește ascultători grăbiți, din aceia care trec prin fața oglinzii fără a se opri să-și vadă petele. Noi, preoții, trebuie să fim foarte atenți să fim și ascultători, nu numai distribuitori ai cuvântului lui Dumnezeu – medicamentul îl vindecă pe cel care îl ia, nu pe cel care îl pregătește sau îl vinde.

Postirea de noi înșine și Cuvântul lui Dumnezeu, iată programul Postului Mare din anul acesta! Un program auster, dar nu sumbru, ci frumos și fascinant. Postul nu este un dar pe care-l facem lui Dumnezeu, ci un dar (și încă ce dar!), pe care Dumnezeu ni-l face nouă. De aceea “când postiți nu fiți triști ca ipocriții, căci ei își strâmbă fețele, ca să arate oamenilor că postesc”.

Pe când se mai aflau încă în Egipt, evreii i-au cerut lui Faraon: “Lasă-ne să mergem în pustie… ca să aducem jertfă Domnului Dumnezeului nostru”. Acum și noi dorim să mergem în pustie pentru a sărbători Sărbătoarea eliberării noastre, pentru că prin pustie se mai află încă urmele Învățătorului. El ne așteaptă la cealaltă margine a pustiei, pentru a-și sărbători Învierea împreună cu noi. Acesta este timpul în care se recrutează adevărații ucenici ai Domnului.

Ritul latin