Start > Ritul bizantin > Meditații despre Post

Meditații despre Post

22 February 2007
2,862 afișări

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg
Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Partea I-a

Îl întrebam odată pe un cunoscut: “Tu ai postit vreodată?” – “Ce, vrei să-ți bați joc de mine? Nu sunt destule lipsuri? Nu vezi cât de săracă este piața? Vrei să mai și postesc?”

Iată un mod greșit de a-nțelege postul, mod, din nefericire, destul de răspândit. Este adevărat că postul și ajunul sunt acte de-nfrânare, acte de abstinență; dar postul sau ajunul nu sunt forme de inaniție, de foame dăunătoare sănătății. Postul este un act de voință liberă, cu semnificative efecte pozitive, atât asupra sănătății, cât și asupra vieții spirituale, în timp ce inaniția, adică lipsa de hrană prelungită, ne duce la epuizare, la secătuirea rezervelor din organism – secătuire impusă de un regim politic preabine cunoscut de noi, sau de preocuparea obsesivă de a ajunge la o siluetă conformă cu cerința modei. Dacă ar fi numai atât…

În zilele de azi, abținerea de la mâncare se practică pe scară largă: regimuri medicale, dietele sportive, greva socială, sau din dorința de “imagine” și, din nefericire, ca efect al “bunăstării omului”, cu atâta osârdie clamată de factorii politici. Acestea însă nu au nimic comun cu postul, căci postul, în înțelesul său corect, este un act religios. De altfel, religia, din punct de vedere etimologic, derivă din latinescul re-ligare, ceea ce înseamnă restabilirea legăturii dintre om și Dumnezeu, dintre noi și sursa din care am purces, cea înspre care ne conduce pelerinajul nostru de viață. Ca act religios, întreaga valoare a postului rezidă în credința și iubirea pe care le exprimă. Fără aceste două elemente, – fără credință și de iubire – înfrânarea, abținerea de la mâncare nu este ceea ce dorește Dumnezeu și nici nu ne ajută să ne desăvârșim, căci numai Spiritul lui Dumnezeu conferă postului această însușire de a ne apropia de Domnul, dacă dorim ca înfrânarea să îndeplinească această funcțiune. Fără această intenție precisă și puternică, prin care vrem ca postul să ne apropie de Dumnezeu, el va rămâne un simplu exercițiu fizic, sau doar instrument al vanității. Sf. apostol Paul are, și în problema postului, o conștiință extrem de viguroasă: “Toți cei care se luptă în arene se supun la tot felul de înfrânări. Ei fac lucrul acesta pentru o cunună care se poate veșteji… Eu însă mă port aspru cu trupul meu, ca nu cumva, după ce am fost altora crainic, să nu devin eu însumi de neluat în seamă” (1 Cor 24,25). Pe toate acele lucruri ale lumii eu le privesc ca pe o pierdere față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Dumnezeu-Cristos… și vreau să dobândesc neprihănirea pe care Dumnezeu o dă celor ce-L caută întru credință…” (Flp 3,10).

Însă nu Paul este întâiul care vorbește despre post. Cu circa 700 ani înaintea lui, Profetul Isaia dă glas cuvântului lui Dumnezeu: “Oare acesta este postul care îmi place Mie, ca omul să își plece capul precum un spic uscat, sau să se culce pe sac și în cenușă? Voi nu postiți precum se cere. Iată postul care îmi place Mie: Ieșiți din lanțurile răutății, dați drumul celor asupriți, să înceteze orice de asuprire. Împarte pâinea ta cu cel flămând, primește-n casă pe cei fără adăpost, îmbracă-i pe cel goi… Atunci, de-L vei chema pe Domnul, El va răspunde ‘Iată-Mă’. … Domnul te va călăuzi neîncetat, chiar și în locuri fără apă, și îți va da din nou putere; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă niciodată. Ai tăi vor zidi iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune și îți vei face țara din nou de locuit. Dacă te vei opri din mersul spre deșertăciune și dacă vei slăvi pe Domnul în ziua de sabat… atunci, tu te vei desfăta în Domnul. Nu mâna Domnului este prea scurtă și nici urechea Lui nu este-nvârtoșată, ci nelegiuirile voastre pun zid de despărțire între voi și Dumnezeu, păcatele vă ascund fața lui Dumnezeu… Buzele voastre spun minciuni… De aceea hotărârea de izbăvire este departe de noi și izbăvirea nu mai vine. Toți așteptați lumina, dar toți umblați în neguri și întunecime… (Is 58. 59,1).

Din cele menționate până aici, rezultă limpede că postul este o înfrânare bine-plăcută lui Dumnezeu, și că se face numai în numele credinței, al iubirii și al încrederii pe care o avem în bunul Dumnezeu.

Dar oamenii sunt diferiți, iar postul fiind o înfrânare personală, el trebuie să reprezinte, în mod specific, și mortificarea unei deficiențe personale, nu doar un post la modul general. De aceea, asupra disciplinei postului, vom discuta la viitoarea noastră întâlnire.

Partea a II-a

Spuneam data trecută că, fără de credință și fără de iubire, postul își pierde orice semnificație creștină. Cine nu conștientizează și nu trăiește aceste cerințe ale postului și cine nu se înfrânează având intenția de a fi plăcut lui Dumnezeu și de a se uni cu El, rămâne fără rod și mincinos în fața adevărului divin. Reținem deci: credință, iubire, intenție și înfrânare, ca elemente definitorii ale oricărui fel de post.

Noi cerem legi și norme pentru post, din vrerea de a ne simplifica participarea conștiinței în actul de-nfrânare, ca, fără complicații, să putem răspunde că ne-am ținut de post. Prima-ntrebare este: cine să țină postul? Răspunsul simplu este: copiii de la șapte ani în sus și toți creștinii sub șaizeci de ani. A doua întrebare este: cum trebuie să postim? Dar nu schematizarea e cea mai importantă în viața creștinească, ci autenticitatea și generozitatea celui care își vrea viața unită cu viața lui Cristos, Cel care a murit pe cruce, din dragoste fierbinte față de cei chemați la cer. Se-ntâmplă, uneori, ca întrebarea “cum trebuie să postesc” să poarte în ea o altă întrebare, poate neconștientizată, dar care se insinuează: “Care e postul minimal pe care pot să-l fac, pentru a împlini porunca?” Răspunsul este simplu și e conform cu vechea disciplină a postului oriental, care constă din înfrânarea de la carne în zilele de miercuri și de vineri din tot decursul anului, la fel și-n cele patru perioade de post ce au durate variabile: Postul Sfintelor Paști, de șase săptămâni; Postul Crăciunului, de patru săptămâni; Postul Sfintei Marii, de două săptămâni și Postul sfântului Petru, cu o durată variabilă, dar despre care vom vorbi la vremea potrivită. Pe lângă zilele de post, avem și zile de ajun, deci nemâncare timp de o zi întreagă, cum sunt: Ajunul Crăciunului, Ajunul Bobotezei, Tăierea capului sfântului Ioan, Ajunul de ziua Sfintei Cruci, precum și Vinerea Mare.

Însă această disciplină a postului e de origine mănăstirească, pe care unii dintre laici o practică cu greutate. Chiar și în Bisericile Ortodoxe este preconizată, pentru aceia care trăiesc în lume, o ușurare a postului mănăstiresc, căci nu toți oamenii sunt făcuți după același calapod. Nu toți au aceeași fiziologie, aceeași sănătate, profesiune, vârstă și nu trăiesc toți în aceeași climă. Deci nu putem să facem din post un “pat al lui Procust”, în care, așezându-i, pe unii să-i scurtăm, pe alții să-i lungim, ca toți să aibă aceeași unitate de măsură, precum făcea tâlharul cu același nume, din antichitate, sau cum a făcut Securitatea cu Episcopul Martir Vasile Aftenie care, fiind prea înalt, i-au retezat picioarele, ca să încapă în sicriul dat, conform umanismului socialist. Toate acestea nuanțează și diferențiază postul, făcându-l potrivit cu fiece împrejurare. Din vremuri vechi, conducătorii eparhiilor și ai comunităților aveau capacitatea de a stabili, în aria lor de competență, norme specifice de post însă pornind de la principiul paulin că “litera ucide, iar spiritul dă viață”, Biserica este atentă ca regulile postului să nu se reducă la o interpretare rece, legalistă și pedantă, pentru că “împărăția lui Dumnezeu nu este un domeniu de mâncare și de băutură, ci de dreptate, de pace și de bucurie în Spiritul cel Sfânt” (Ro 14,17). Papa Paul al VI-lea a autorizat Conferințele episcopale să adapteze regulile postului și ale ajunului la condițiile moderne de viață și de loc, și de a pune accentul principal pe rugăciune, pe dragoste, pe înfrânare, pe actele de caritate, de dezinteres în relația cu alții, ca și de bună înțelegere. Prin declarații pastorale, Episcopii din diferite locuri au dat instrucțiuni ca nicidecum abținerea de la carne din zilele de vineri să nu fie abandonată, și au recomandat trăirea mai aprofundată a spiritului pocăinței și renunțarea la alte preferințe ale simțurilor, considerând că ziua de vineri e ziua în care a murit pe cruce Mântuitorul, pentru păcatul lumii. În fiecare săptămână, vinerea ar trebui să reprezinte, în conștiința noastră, ziua de pregătire a Paștelui duminical, deci zi de privațiuni, de reculegeri și de penitențe voluntare alese liber, și de ascultare față de Biserică, în amintirea Patimilor lui Cristos pe cruce. Biserica-i consideră maturi pe credincioși și nu înlocuiește cu alte reguli niște reguli vechi. Așteaptă însă ca dragostea și conștiința proprie a fiecăruia, în fiecare loc, să caute mereu formele potrivite de abstinență și de înfrânare, fără de care postul, adică înfrânarea din dragoste, în unire cu intențiile lui Cristos pe Cruce, ar fi lipsite de valoare supranaturală. Biserica așteaptă ca rugăciunile și înfrânările, liber alese de fiecare, să reprezinte o convertire penitențială personală, prin care ne unim cu Domnul. Alte detalii practice, rămân pe data viitoare.

Ritul bizantin