- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 6,1-2a.3-8)

Textul prezintă vocaţia lui Isaia, exemplu al unei profunde exerienţe spirituale a profetului. Este scris în jurul anului 742 a.C., anul morţii regelui Ozia, an care marchează sfârşitul unei perioade de prosperitate şi autonomie pentru Israel. Tema de fond este sfinţenia şi slava lui Dumnezeu care depăsesc orice realitate umană. Scenariul este delimitat de Templul din Ierusalim, iar descrierea lui Dumneueu care stă pe tron înconjurat de serafini (îngeri care “ard”, de la rădăcina verbală “sārap”, a arde; vezi Ap 4) este făcută cu trăsături umane. Prima parte (v. 1-4) prezintă manifestarea lui Dumnezeu (teofania) şi transcendenţa sa prin diferiţi termeni simbolici şi liturgici: “tron înalt şi înălţat”, “capetele mantiei sale umplu templul”, “serafinii cu 6 aripi proclamă: “Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Dumnezeul oştirilor cereşti”. În a doua parte (v. 5-8), viziunea profetului descrie omul în faţa tronului lui Dumnezeu. În faţa măreţiei lui Dumnezeu ia naştere în inima omului gândul că nu este vrednic să-l vadă pe Dumnezeu pentru că este păcătos. Atunci, Dumnezeu intervine, îl purifică şi, atingând buzele omului, pune în el o nouă viaţă.

Domnul se adresează apoi serafinilor care sunt consultaţi în ceea ce priveşte guvernarea pământului (v. 8a); în mod indirect însă, vocea lui Dumnezeu îl interpelează şi îl cheamă pe Isaia pentru ca, prin puterea măririi şi a sfinţeniei lui Dumnezeu, să meargă şi să profetizeze în numele lui Dumnezeu. Profetul, atunci, se declară prompt pentru misiune şi răspunde întrebării lui Dumnezeu: “Iată-mă, trimite-mă pe mine” (v. 8). Este disponibilitatea totală a aceluia care se lasă invadat de un Dumnezeu care mântuieşte.

Lectura a II-a (1Cor 15,1-11)

Textul paulin este motivat de obiecţiile corintenilor: dubiul asupra adevărului învierii lui Cristos în dauna nu doar a integrităţii credinţei, ci şi a unităţii Bisericii însăşi. Paul răspunde cu argumente “de credinţă”, prin “Crezul” pe care el însuşi l-a primit şi l-a transmis mai departe. Evenimentul învierii lui Cristos este “materia predicării/mărturiei apostolice”: sunt mulţi, şi toţi vrednici de crezare cei care au constatat mormântul gol şi l-au văzut pe Cel Înviat. Între aceştia sunt şi eu – spune Paul – care “prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt“(v. 10).

Evenimentul învierii lui Cristos este centrul predicii apostolice. În faţa ei, nu şi-au dat doar asentimentul la noutatea lui Cristos din toată inima, ci au pus pentru această înviere toate forţele lor misionare. Dacă Cristos nu ar fi înviat, ar fi inutilă predica noastră – afirmă Paul – iar noi ne-am fi străduit degeaba. Acelaşi eveniment al Învierii este obiectul imediat şi direct al credinţei primilor creştini: dacă Cristos nu a înviat din morţi, inutilă ar fi şi credinţa voastră – întăreşte Apostolul – iar noi toţi am fi nişte persoane nefericite în această lume: nefericite adică înşelate şi deziluzionate.

Evanghelia (Lc 5,1-11)

Evanghelistul Luca ne prezintă în acest text chemarea ucenicilor printr-o simplă notă finală ce urmează predicii lui Isus (v. 1-3) şi unor minuni în care Isus manifestă la Cafarnaum puterea lui Dumnezeu (4,34-41). Luca aminteşte prin chemarea primilor ucenici, aşa cum o face şi Marcu, lucrurile esenţiale (ale) uceniciei: iniţiativa lui Cristos şi urgenţa chemării; însă subliniază mai mult necesitatea “rupturii” (de lume) şi a urmării lui Cristos. Pentru un ucenic abandonarea trebuie să fie radicală: “părăsind toate, l-au urmat” (v. 11). Iar urmarea este cauzată de conştientizarea în mod liber şi responsabil a realităţii lui Isus.

Tema principală a naraţiunii nu este însă nici ruptura nici urmarea, ci faptul de a oferi un cuvânt încurajator din partea Maestrului: “de acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10). Există o relaţie strânsă între minunea pescuitului miraculos şi vocaţia ucenicului; aceasta trebuie văzută în faptul că acţiunea umană fără Cristos este sterilă, în timp ce cu Cristos (şi numai cu el) devine rodnică. Este cuvântul lui Cristos cel care a cauzat umplerea plaselor cu peşti; şi este acelaşi cuvânt cel care “eficientizează” munca apostolică a ucenicului. Ucenicul deci este chemat, asemenea lui Petru, să se abandoneze cu încredere Cuvântului lui Cristos, să recunoască propria situaţie de păcat, şi să răspundă invitaţiei adresate de Cristos chiar şi atunci când cerinţele (ba chiar “comenzile”) lui Cristos devin/par absurde sau inutile. Răspunsul de credinţă este rodul primirii, acceptării unei revelaţii sau, mai bine zis al unei întâlniri personale cu Domnul.