Start > Ritul bizantin > Fiul risipitor

Fiul risipitor

1 February 2007
1,796 afișări

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

“Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4,17). Astfel ne-a chemat Biserica în urmă cu patru săptămâni. Iar astăzi chemarea este aceeași. Toată problema este cum reacționăm noi. Ca în fața unor simple cuvinte? Sau ca în fața marii chemări a Bisericii lui Cristos, Maica noastră, care știe ce ne așteaptă, și face așadar apel la noi: “Pocăiți-vă!”

Cu alte cuvinte, priviți-vă pe voi înșivă cu atenție deoarece vine un timp special. Așa ca în natură, soarele luminos va străluci în curând și își va dezvălui razele calde. Aceasta va fi acțiunea Creatorului universului. În același fel, de la Creatorul universului se vor revărsa raze spirituale care vor pătrunde în sufletele noastre și ne vor încălzi cu căldură spirituală. Iar această căldură și bucurie vor rămâne la noi dacă ne vom dovedi a fi acei slujitori ai Domnului care năzuiesc spre Împărăția Cerurilor. Și acestea nu sunt doar vorbe. În timpul acestor săptămâni Biserica ne-a convins că trebuie să ne examinăm pe noi înșine, oferindu-ne chiar și modele pentru a face acest lucru.

Dacă vă amintiți, acum două săptămâni, duminica, Sfânta Biserică ne-a dat spre lectură pasajul despre Zaheu, despre starea în care se afla el, ca evreu bogat, un vameș, ce a ajuns la vârsta la care tot ceea ce acumulase pe căi nedrepte s-a dovedit a fi inutil, deoarece acum nu mai găsea plăcere în toate acestea. La vârsta pe care o avea acum nu mai avea nevoie de tot ce strânsese. Avea bogății lângă el, dar nu le mai putea folosi deoarece era slăbit fizic. Nu mai avea nevoie de aceste bogății, ci de odihna pe care o dorește un bătrân care tremură din tot trupul, care nu are nevoie de stilul de viață pe care o duce lumea. Iar Biserica ne-a dat imaginea acestui vameș pentru a ne pune singuri problema stilului de viață pe care îl ducem.

Apoi duminica trecută, Biserica ne-a împărtășit momentul de rugăciune al fariseului și al vameșului care se bătea pe piept și spunea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13). Aceasta a fost un fel de continuare la ceea ce ni s-a spus despre vameșul Zaheu. Aici a fost dezvăluită starea de neputință. După cum spune Evanghelia, Zaheu s-a pocăit. Cristos a venit la el, și putem spune că l-a vindecat; dar obișnuințele, stilul de viață nepăsător și păcătos erau deja atât de înrădăcinate în conștiința lui încât nu știa ce să facă pentru ca, din acel moment, să nu mai ducă o viață păcătoasă. Ajunsese într-o astfel de stare de disperare încât a spus: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Nu pot face nimic. Tu ești singurul care prin puterea Ta divină și prin harul Tău mă poți ajuta să ies din această situație dificilă a unei conștiințe care suferă”.

Și astăzi? Astăzi Sfânta Biserică ne dezvăluie și mai în detaliu starea societății în care trăim acum. Această duminică este numită “Duminica Fiului Risipitor” (Luca 15,11-32). Este o istorioară scurtă. Am auzit-o și o știm. Un tată avea doi fii. Iar fiul cel mic a fost atât de impertinent în relația cu tatăl său încât i-a cerut ceea ce nu avea nici un drept să ceară, deoarece aparținea tatălui. A venit la tatăl lui și i-a spus: “Dă-mi ce mi se cuvine”. Ce i se cuvenea? Nimic nu i se cuvenea! Dar acest tată a răspuns ca un tată: “Dacă tu așa vrei, uite aici, ia.” În același fel, adesea și noi atunci când cerem primim: “Uite, ia”. Și după cum ne spune Cristos în parabolă, tânărul fiu nu a mai rămas prea mult lângă tatăl său. Deoarece era plictisit. De bogățiile pe care i le dăduse tatăl său avea nevoie doar pentru a-și face de cap în viață, pentru a da curs patimilor, pentru a se pierde în vârtejul vieții.

Și s-a dus departe, departe de tot. Aici trebuie să fim atenți la fiecare cuvânt. Când ne vorbește Cristos, fiecare cuvânt își are semnificația lui. Fiul s-a dus departe. Iar după ce a cheltuit tot ceea ce primise ducând o viață desfrânată, a venit o foamete mare în țara în care se afla. Așa se întâmplă mereu. Lucrurile vin unul după altul. Și când a venit foametea, acest nefericit, care a cheltuit tot ceea ce primise de la tatăl său, a ajuns lihnit. Și a mers la aceia care îi deveniseră tovarăși de viață. Ei l-au primit, dar doar pentru a-l trimite să păzească porcii. Și privind la porci, și el ar fi dorit să mănânce ceea ce mâncau aceștia – roșcove. Dar nici măcar acestea nu i le dădeau.

În acest moment, și-a venit în sine (cf. Luca 15,17). Să fim atenți la aceste cuvinte. “Venindu-și în sine”, s-a văzut pe sine. A văzut ce fel de om era, și l-a văzut pe tatăl său, și-a amintit de țara sa. Și-a amintit cum se trăiește în casa tatălui său, și atunci i s-a născut în inimă o mâhnire puternică. A înțeles că și-a rănit tatăl. Și în această suferință s-a simțit gata să treacă prin orice, prin orice situație neplăcută, doar pentru a fi aproape de acela care a avut înainte grijă de el, i-a dat căldură, mângâiere. Dorea să fie cu tatăl său. Dar cum putea să meargă la el când îl ofensase? Acum era gata să accepte orice: chiar și să nu mai fie fiu, să fie ca un străin, doar pentru a fi aproape de tatăl său. Și astfel a plecat.

Parabola ne spune că fiul plecase departe de tatăl său. Aceasta înseamnă că întoarcerea nu era ușoară: fără bani, fără provizii, trebuia să străbată nisipul fierbinte al deșertului. A trecut prin toate acestea în speranța că tatăl său îl va accepta, cel puțin ca argat, ca un om pedepsit. Dar ce s-a întâmplat? Era încă departe de casă, când tatăl i-a ieșit deja în întâmpinare, cu brațele deschise pentru a-l îmbrățișa. Și aici are loc acea scenă care și astăzi emoționează mulți oameni până la lacrimi. Aici ni se dezvăluie ce poate face un tată pentru fiul său.

Sfânta Biserică ne oferă aici o istorioară a căderii și a ridicării într-o viață. Cu ce scop? Pentru a ne relata această întâmplare? Nu, frații mei. Ci pentru a vorbi conștiințelor noastre, pentru a ne vorbi ție și mie, fiecăruia dintre noi, inimilor noastre, în orice stare ne-am afla. În ce stare este relația noastră cu Tatăl, cu Cel care ne-a dat viață? Să privim la fiul desfrânat. Poate că încă nu am cheltuit bogățiile pe care Tatăl ni le-a dat. Să ne amintim ce s-a întâmplat cu acel fiu. Conștiința noastră nu este încă neliniștită? Trăim încă din moștenirea pe care am primit-o din bogățiile Tatălui nostru? Să ne amintim că nu vom mai fi în starea aceasta mult timp – va veni un moment de foamete. Bunurile din moștenirea de la Tatăl nostru se vor isprăvi. Întunericul va invada inima noastră. Conștiința va începe să ne chinuie. Sau am ajuns deja în acea stare în care suntem gata să ne hrănim cu “roșcove”, când plângem neliniștiți că viața noastră este irosită, că lipsește ceva din viața noastră? Iar familia noastră? Poate i-am pierdut deja pe cei care erau aproape de noi. Poate chiar și copiii noștri sunt într-o astfel de stare încât ne chinuie conștiințele.

Biserica ne oferă parabola de astăzi: să privim la fiul risipitor și să ne examinăm conștiințele. Să privim la toate stările prin care a trecut acest fiu care a trăit în bogăție, a suferit în sărăcie, a ajuns la disperare și în final și-a venit în sine. Și nu a greșit făcând aceasta. Deoarece Tatăl nostru, Creatorul, este un Tată bun. El va ierta totul, ne va accepta. Tot ceea ce trebuie să facem este să mergem la El. Acesta este punctul în care nu avem destulă tărie, deoarece trebuie să ne întoarcem. Și am mers departe, foarte departe. Va trebui să străbatem pustietatea, cu teama constantă că nu vom fi acceptați.

Prin această parabolă, Biserica ne arată direcția: marile zile ale primăverii creștine se apropie – Postul Mare -, zilele în care Biserica ne ajută să ne deschidem, să recunoaștem starea noastră păcătoasă, să ne curățăm prin intermediul Sacramentului prin care Domnul ne dă Trupul și Sângele Său. În această Duminică a Fiului Risipitor, Sfânta Biserică ne oferă încă o lecție pentru conștiința noastră, pentru a ne înălța ca să fim aproape de Tatăl, pentru a ne vindeca inimile ca să ajungem la acel moment în care Domnul ne va chema, și vom putea să spunem în ultima clipă: “În mâinile Tale încredințez sufletul meu” (Luca 23,46).

Ritul bizantin