Predici

“Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4,17). Astfel ne-a chemat Biserica în urmă cu patru săptămâni. Iar astăzi chemarea este aceeaşi. Toată problema este cum reacţionăm noi. Ca în faţa unor simple cuvinte? Sau ca în faţa marii chemări a Bisericii lui Cristos, Maica noastră, care ştie ce ne aşteaptă, şi face aşadar apel la noi: “Pocăiţi-vă!”

Cu alte cuvinte, priviţi-vă pe voi înşivă cu atenţie deoarece vine un timp special. Aşa ca în natură, soarele luminos va străluci în curând şi îşi va dezvălui razele calde. Aceasta va fi acţiunea Creatorului universului. În acelaşi fel, de la Creatorul universului se vor revărsa raze spirituale care vor pătrunde în sufletele noastre şi ne vor încălzi cu căldură spirituală. Iar această căldură şi bucurie vor rămâne la noi dacă ne vom dovedi a fi acei slujitori ai Domnului care năzuiesc spre Împărăţia Cerurilor. Şi acestea nu sunt doar vorbe. În timpul acestor săptămâni Biserica ne-a convins că trebuie să ne examinăm pe noi înşine, oferindu-ne chiar şi modele pentru a face acest lucru.

Dacă vă amintiţi, acum două săptămâni, duminica, Sfânta Biserică ne-a dat spre lectură pasajul despre Zaheu, despre starea în care se afla el, ca evreu bogat, un vameş, ce a ajuns la vârsta la care tot ceea ce acumulase pe căi nedrepte s-a dovedit a fi inutil, deoarece acum nu mai găsea plăcere în toate acestea. La vârsta pe care o avea acum nu mai avea nevoie de tot ce strânsese. Avea bogăţii lângă el, dar nu le mai putea folosi deoarece era slăbit fizic. Nu mai avea nevoie de aceste bogăţii, ci de odihna pe care o doreşte un bătrân care tremură din tot trupul, care nu are nevoie de stilul de viaţă pe care o duce lumea. Iar Biserica ne-a dat imaginea acestui vameş pentru a ne pune singuri problema stilului de viaţă pe care îl ducem.

Apoi duminica trecută, Biserica ne-a împărtăşit momentul de rugăciune al fariseului şi al vameşului care se bătea pe piept şi spunea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13). Aceasta a fost un fel de continuare la ceea ce ni s-a spus despre vameşul Zaheu. Aici a fost dezvăluită starea de neputinţă. După cum spune Evanghelia, Zaheu s-a pocăit. Cristos a venit la el, şi putem spune că l-a vindecat; dar obişnuinţele, stilul de viaţă nepăsător şi păcătos erau deja atât de înrădăcinate în conştiinţa lui încât nu ştia ce să facă pentru ca, din acel moment, să nu mai ducă o viaţă păcătoasă. Ajunsese într-o astfel de stare de disperare încât a spus: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Nu pot face nimic. Tu eşti singurul care prin puterea Ta divină şi prin harul Tău mă poţi ajuta să ies din această situaţie dificilă a unei conştiinţe care suferă”.

Şi astăzi? Astăzi Sfânta Biserică ne dezvăluie şi mai în detaliu starea societăţii în care trăim acum. Această duminică este numită “Duminica Fiului Risipitor” (Luca 15,11-32). Este o istorioară scurtă. Am auzit-o şi o ştim. Un tată avea doi fii. Iar fiul cel mic a fost atât de impertinent în relaţia cu tatăl său încât i-a cerut ceea ce nu avea nici un drept să ceară, deoarece aparţinea tatălui. A venit la tatăl lui şi i-a spus: “Dă-mi ce mi se cuvine”. Ce i se cuvenea? Nimic nu i se cuvenea! Dar acest tată a răspuns ca un tată: “Dacă tu aşa vrei, uite aici, ia.” În acelaşi fel, adesea şi noi atunci când cerem primim: “Uite, ia”. Şi după cum ne spune Cristos în parabolă, tânărul fiu nu a mai rămas prea mult lângă tatăl său. Deoarece era plictisit. De bogăţiile pe care i le dăduse tatăl său avea nevoie doar pentru a-şi face de cap în viaţă, pentru a da curs patimilor, pentru a se pierde în vârtejul vieţii.

Şi s-a dus departe, departe de tot. Aici trebuie să fim atenţi la fiecare cuvânt. Când ne vorbeşte Cristos, fiecare cuvânt îşi are semnificaţia lui. Fiul s-a dus departe. Iar după ce a cheltuit tot ceea ce primise ducând o viaţă desfrânată, a venit o foamete mare în ţara în care se afla. Aşa se întâmplă mereu. Lucrurile vin unul după altul. Şi când a venit foametea, acest nefericit, care a cheltuit tot ceea ce primise de la tatăl său, a ajuns lihnit. Şi a mers la aceia care îi deveniseră tovarăşi de viaţă. Ei l-au primit, dar doar pentru a-l trimite să păzească porcii. Şi privind la porci, şi el ar fi dorit să mănânce ceea ce mâncau aceştia – roşcove. Dar nici măcar acestea nu i le dădeau.

În acest moment, şi-a venit în sine (cf. Luca 15,17). Să fim atenţi la aceste cuvinte. “Venindu-şi în sine”, s-a văzut pe sine. A văzut ce fel de om era, şi l-a văzut pe tatăl său, şi-a amintit de ţara sa. Şi-a amintit cum se trăieşte în casa tatălui său, şi atunci i s-a născut în inimă o mâhnire puternică. A înţeles că şi-a rănit tatăl. Şi în această suferinţă s-a simţit gata să treacă prin orice, prin orice situaţie neplăcută, doar pentru a fi aproape de acela care a avut înainte grijă de el, i-a dat căldură, mângâiere. Dorea să fie cu tatăl său. Dar cum putea să meargă la el când îl ofensase? Acum era gata să accepte orice: chiar şi să nu mai fie fiu, să fie ca un străin, doar pentru a fi aproape de tatăl său. Şi astfel a plecat.

Parabola ne spune că fiul plecase departe de tatăl său. Aceasta înseamnă că întoarcerea nu era uşoară: fără bani, fără provizii, trebuia să străbată nisipul fierbinte al deşertului. A trecut prin toate acestea în speranţa că tatăl său îl va accepta, cel puţin ca argat, ca un om pedepsit. Dar ce s-a întâmplat? Era încă departe de casă, când tatăl i-a ieşit deja în întâmpinare, cu braţele deschise pentru a-l îmbrăţişa. Şi aici are loc acea scenă care şi astăzi emoţionează mulţi oameni până la lacrimi. Aici ni se dezvăluie ce poate face un tată pentru fiul său.

Sfânta Biserică ne oferă aici o istorioară a căderii şi a ridicării într-o viaţă. Cu ce scop? Pentru a ne relata această întâmplare? Nu, fraţii mei. Ci pentru a vorbi conştiinţelor noastre, pentru a ne vorbi ţie şi mie, fiecăruia dintre noi, inimilor noastre, în orice stare ne-am afla. În ce stare este relaţia noastră cu Tatăl, cu Cel care ne-a dat viaţă? Să privim la fiul desfrânat. Poate că încă nu am cheltuit bogăţiile pe care Tatăl ni le-a dat. Să ne amintim ce s-a întâmplat cu acel fiu. Conştiinţa noastră nu este încă neliniştită? Trăim încă din moştenirea pe care am primit-o din bogăţiile Tatălui nostru? Să ne amintim că nu vom mai fi în starea aceasta mult timp – va veni un moment de foamete. Bunurile din moştenirea de la Tatăl nostru se vor isprăvi. Întunericul va invada inima noastră. Conştiinţa va începe să ne chinuie. Sau am ajuns deja în acea stare în care suntem gata să ne hrănim cu “roşcove”, când plângem neliniştiţi că viaţa noastră este irosită, că lipseşte ceva din viaţa noastră? Iar familia noastră? Poate i-am pierdut deja pe cei care erau aproape de noi. Poate chiar şi copiii noştri sunt într-o astfel de stare încât ne chinuie conştiinţele.

Biserica ne oferă parabola de astăzi: să privim la fiul risipitor şi să ne examinăm conştiinţele. Să privim la toate stările prin care a trecut acest fiu care a trăit în bogăţie, a suferit în sărăcie, a ajuns la disperare şi în final şi-a venit în sine. Şi nu a greşit făcând aceasta. Deoarece Tatăl nostru, Creatorul, este un Tată bun. El va ierta totul, ne va accepta. Tot ceea ce trebuie să facem este să mergem la El. Acesta este punctul în care nu avem destulă tărie, deoarece trebuie să ne întoarcem. Şi am mers departe, foarte departe. Va trebui să străbatem pustietatea, cu teama constantă că nu vom fi acceptaţi.

Prin această parabolă, Biserica ne arată direcţia: marile zile ale primăverii creştine se apropie – Postul Mare -, zilele în care Biserica ne ajută să ne deschidem, să recunoaştem starea noastră păcătoasă, să ne curăţăm prin intermediul Sacramentului prin care Domnul ne dă Trupul şi Sângele Său. În această Duminică a Fiului Risipitor, Sfânta Biserică ne oferă încă o lecţie pentru conştiinţa noastră, pentru a ne înălţa ca să fim aproape de Tatăl, pentru a ne vindeca inimile ca să ajungem la acel moment în care Domnul ne va chema, şi vom putea să spunem în ultima clipă: “În mâinile Tale încredinţez sufletul meu” (Luca 23,46).

IPS Andrei Rymarenko Ritul bizantin