Evanghelia acestei duminici ne prezintă parabola fiului risipitor, deşi la fel de bine am putea să o numim parabola tatălui îndurător. Învăţăturile acestei parabole sunt multe, una dintre ele fiind cu siguranţă şi necesitatea pocăinţei sincere. Analizând evanghelia acestei duminici. vedem că ea ne prezintă pe lângă frumoasa istorisire a întoarcerii fiului rătăcit şi un protest. Protestul este al fiului cel mare care vine acasă tocmai în toiul petrecerii organizate de tată cu ocazia reîntoarcerii fiului risipitor. Acest fiu este cel care are rolul secundar în această parabolă. Despre el spune evanghelia că “s-a mâniat şi nu voia să intre” (Luca 15,28). Protestul fiului cel mare este plin de emoţie, de mânie, de gelozie şi de invidie. Fiul cel mare trăieşte în interior supărarea şi mânia şi acest lucru ajunge cunoscut şi tatălui. El protestează sustrăgându-se participării la această petrecere organizată pentru fratele său, sustrăgându-se comuniunii cu tatăl şi fratele său. Parcă ar dori să spună: “Până aici. Cu ceea ce se întâmplă aici nu sunt de acord”. O reacţie umană, spunem noi, care ni se pare şi nouă cunoscută din viaţa de zi cu zi.

Şi totuşi nu este oare mai comod să laşi de la tine decât să protestezi atunci când ceva nu îţi convine? Sau nu este mai uşor să te duci într-o cameră şi să te încui acolo pentru a evita conflictul decât să spui pe nume lucrurilor care te deranjează şi te dezamăgesc? Iată că Evanghelia are foarte mult de a face cu viaţa de zi cu zi. Dar să vedem şi cum procedează tatăl în acest conflict iscat de fiul cel mare. El vine şi se adresează fiului, se apropie de fiu. Tatăl constată că fiul nu vrea să vină înăuntru, îl abordează pe fiu şi cu siguranţă că a găsit cuvintele potrivite care l-au făcut pe fiul cel mare ca să-şi deschidă sufletul tatălui şi să-i spună ceea ce-l nemulţumeşte: sentimentul că este dezavantajat. “Fratele meu este totul pentru tine – eu nu semnific nimic. Şi eu vreau să fiu iubit de tine”. Şi acest protest se poate transforma aşadar într-o împăcare cu tatăl. “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt” (Luca 15,31).

Evanghelia acestei duminici este o evanghelie a împăcării dar şi o evanghelie care vrea să ne transmită necesitatea dezvoltării unei culturi a protestului împotriva a ceea ce nu ne convine în viaţa de zi cu zi. Isus Cristos a protestat adesea. Să ne amintim doar de câte ori a protestat împotriva învăţătorilor de lege folosind adesea cuvintele “vai vouă!”, sau să ne amintim de răbufnirea avută faţă de comercianţii din templul din Ierusalim. Toate aceste proteste ale lui Isus sunt pentru noi exemple ale felului în care El a dorit şi doreşte să deschidă oamenilor ochii şi urechile pentru suferinţa şi nevoile semenilor lor, pentru ceea ce este esenţial în viaţă, şi să ne arate necesitatea unei relaţii personale cu Dumnezeu. Pe noi trebuie să ne impulsioneze să protestăm atunci când vedem că se face nedreptate şi se suferă din cauză că nu există condiţii propice pentru o viaţă umană demnă. Această parabolă mai doreşte să ne înveţe şi cum trebuie să reacţionăm atunci când se nasc conflicte. Ne îndeamnă să procedăm asemenea tatălui, să ne apropiem de ceilalţi, să-i ascultăm, să vedem ce au pe suflet şi astfel să reacţionăm cu înţelegere şi să restabilim înţelegerea. Parabola acestei duminici face trimitere şi la relaţia dintre om şi Dumnezeu. În nevoile noastre, în momentele în care protestăm împotriva oamenilor şi a lui Dumnezeu, în clipele în care nu mai simţim ajutorul şi asistenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, să fim siguri că Dumnezeu a ieşit deja în întâmpinarea noastră şi asemenea tatălui din evanghelia de astăzi are un cuvânt plin de consolare şi de iubire pentru noi: “Fiul meu/fiica mea, orice ar fi, orice nelinişti ai, indiferent de ceea ce te face să protestezi în această lume să fii sigur: TU îmi aparţii”. Amin.