“Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,1-10).

Aceste cuvinte le-a spus Isus celor care au început să murmure împotriva acţiunilor Sale. Dar de ce protestau şi murmurau oare? Ce rău a făcut Isus? Nu a păcătuit niciodată, nici nu a ieşit vreodată vreun cuvânt urât sau rău din gura Sa. Care erau motivele lor? Pur şi simplu pentru că Isus a vizitat casa unui vameş numit Zaheu. Toţi cei care au văzut aceasta au început să murmure: “Acest om a intrat ca oaspete în casa unui om păcătos”.

Fraţilor, Socrate, această strălucită minte a lumii antice, obişnuia să spună că pentru ca un om să fie fericit pe pământ, acesta trebuie să cunoască “virtutea”. El nu doar a considerat adevărata cunoaştere ca fiind un element indispensabil al unei acţiuni corecte, ci şi credea şi insista că fără o cunoaştere corectă a virtuţii, nu poate exista nu numai virtutea perfectă, ci nici un alt fel de virtute. Acţiunea corectă este în mod inevitabil rezultatul “cunoaşterii adevărate”. Cu alte cuvinte, canonul (regula) lui Socrate era cunoaşterea. Dacă omul cunoaşte ce este virtutea, el va fi capabil să îşi practice această cunoaştere corectă a sa. Intenţia noastră nu este aceea de a cenzura filozofia lui Socrate, însă trebuie să recunoaştem că nu suntem de acord, deoarece experienţa ne spune că cunoaşterea este una şi virtutea (practica) alta. Există o mare distanţă între cele două. Mulţi oameni ştiu foarte bine ce este bine şi corect, dar fac ceea ce este rău şi incorect. Aşadar, cunoaşterea ideală a lui Socrate nu poate aduce fericire lumii.

De la Socrate facem un salt mare şi ajungem la un alt filozof, din secolul XIX, tragicul Nietzsche, fiu de preot. Ce spunea el? El dorea să înalţe puterea omului, să fie un supraom. Moralitatea nu depinde de mărinimie şi bunătate, ci de puterea celui mai tare. Astfel scopul final al omului şi al societăţii nu este acela de a-l face pe fiecare fericit, ci doar pe câţiva, pe cei mai puternici. Iubirea nu este o virtute, ci slăbiciune. Atunci când omul iubeşte, el nu poate lua hotărâri mari şi serioase deoarece este influenţat de iubire, care, examinată în sine, este considerată rea. Ce este binele? A fi curajos este bine. A avea un scop în viaţă, a fi dur cu ceilalţi pentru a-ţi atinge scopul. Trebuie să calci pe ceilalţi pentru a urca tot mai sus. Astfel Nietzsche spera că puterea şi supraoamenii vor realiza o nouă lume plină de fericire şi prosperitate. Poporul german a fost hrănit şi educat cu aceste învăţături ale lui Nietzsche la începutul secolului XX. Ei credeau că sunt “supraoameni”. Că doar ei au dreptul să stăpânească şi să conducă alte popoare. Unele rezultate sunt foarte binecunoscute, cum a fost Zidul Berlinului. Multe secole vor trece până când urmaşii vor reuşi să spele ruşinea strămoşilor lor. Cuptoarele şi crematoriile în care milioane de oameni au ars ca lumânările vor rămâne să dea mărturie despre influenţa şi impactul filozofului lor, al “supraomului”.

Să revenim la Învăţătorul nostru, săracul Isus din Nazaret. El a spus că “Iubirea” va face să renască întreaga omenire, întreaga lume. Va face o nouă generaţie, o nouă plămadă. Va aduce lumea mai aproape de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire. Aceasta este definiţia perfectă şi completă pe care a dat-o Ioan, “discipolul iubit”. El a spus: “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul… Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1Ioan 4,7.16). Iubirea îndepărtează teama, despărţirea şi ura. Nu există teamă în iubire: iubirea perfectă alungă orice teamă. Aşadar, iubirea nu este perfectă în cel care se teme, deoarece teama este legată de pedeapsă.

Aceasta este învăţătura centrală a Evangheliei – Iubirea care a început cu Dumnezeu este dată omului. Dumnezeu, din iubire, a devenit om pentru a-l transforma pe om într-un mic Dumnezeu. Sf. Grigore Teologul, în predica sa la Naşterea lui Cristos, admiră misterul întrupării şi mărturiseşte incapacitatea spiritului uman de a pătrunde în profunzimile misterelor precum şi în cunoaşterea esenţei divine a lui Dumnezeu: “Natura divină este nemărginită şi greu de înţeles; şi tot ceea ce putem înţelege despre El este nemărginirea Lui”. Cel fără trup se întrupează şi Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului şi coboară din slava pe care o avea când era la Tatăl. “Preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17,5). Isus coboară şi intră în casa unui păcătos, a vameşului Zaheu, pentru a frânge pâinea împreună cu el şi a mântui un suflet. Într-adevăr, mare este misterul, şi semnificaţia lui depăşeşte limitele înţelegerii umane.

Fraţilor, Cristos este Iubire, şi El trece prin faţa voastră şi doreşte să intre în casa voastră, pe care poate că aţi demolat-o, şi în care trebuie să predomine fericirea familiei, dar acum dansează Satana cu toţi cei care îl urmează. Cristos trece pe la locul vostru de muncă, unde vă dedicaţi toate capacităţile voastre, naturale şi spirituale. Nu vedeţi ceva mai înalt şi mai important decât a aştepta ora în care vă puteţi număra banii. Cristos trece de asemenea pe toate drumurile şi străzile, bate la uşi şi le cere oamenilor să îi asculte glasul şi să îi deschidă.

Pentru a-l putea vedea pe Cristos, trebuie să vă luptaţi, aşa cum a făcut-o Zaheu. El s-a urcat într-un sicomor pentru a-l vedea pe Cristos. Voi ce faceţi? Poate urmaţi curentul maselor imense ale timpurilor noastre, aşa cum au făcut-o oamenii înainte de Potop, despre care Isus ne spune: “precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi” (Matei 24,38-39).

Conştiinţa dreaptă a lui Zaheu, care a fost acoperită de ruinele distrugerii, s-a trezit şi cu o voce sinceră i-a mărturisit lui Isus: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Să îi spunem lui Cristos: “De acum voi deveni un discipol al iubirii Tale. Dau tot ceea ce am. Doresc un singur lucru în viaţă, şi acela eşti Tu”. Există mulţi oameni care şi-au sacrificat iubirile lor, visele lor seculare, viziunea, viaţa prosperă sau proprietăţile pentru iubirea lui Cristos. Aceştia sunt sfinţii Bisericii noastre.

Cristos le-a spus oamenilor: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam”. Fraţilor, trebuie să luaţi o decizie mică şi rapidă în viaţa voastră. Făcând un pas înainte, sau la dreapta, sau la stânga, îl veţi întâlni pe Cristos. El vrea să îi deschideţi uşa casei voastre şi să luaţi masa cu El. Veţi deschide sau nu uşa? Răspunde-ţi. “Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.”