Predici

În cei doi ani anteriori, Sărbătoarea de astăzi ne-a prezentat ocazia de a reflecta serios asupra lui Cristos, care se manifestă popoarelor prin Biserică. Prin urmare o Epifanie, o manifestare de respiraţie universală: pe de o parte Cristos, de cealaltă parte lumea, iar în mijloc drept semn Biserica. Anul acesta vom aborda un aspect mai intim şi mai personal al sărbătorii referitor, să spunem aşa, la microcosmosul, nu la macrocosmosul credinţei: Cristos în noi, în inima noastră. Tema este aceasta: “Cristos se manifestă inimilor celor ce-L caută cu suflet curat şi sincer”. Aici ne va lămuri acel text luminos al Sfântului Paul care spune: “Dumnezeu, care a zis: ‘Să strălucească lumina din întuneric’, el însuşi a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos” (2Corinteni 4,6).

Nu este o temă străină de textele liturghiei de astăzi; dimpotrivă, este vorba de a pătrunde în miezul acestei sărbători. La începutul acestei liturghii ne-am rugat pentru ca Dumnezeu, care printr-o stea minunată a condus popoarele la Fiul lui Dumnezeu, prin credinţă să ne călăuzească şi pe noi la a contempla măreţia Slavei Sale. Este vorba despre a recupera semnificaţia autentică a episodului magilor: o lumină interioară şi personală i-a condus la Betleem spre a fi solidari şi tovarăşi în căutarea aceluiaşi adevăr. La vederea stelei ei au avut o mare bucurie: evident, Acela pe care-L căutau îi îndruma în căutarea lor; era cu ei, chiar dacă nu recunoscut pe deplin. Sfântul Augustin spune: “Nu M-aţi căuta dacă nu M-aţi fi aflat”.

Epifania pe care o sărbătorim în acest an este tocmai de acest fel: o Epifanie, adică o manifestare a lui Isus Cristos, ce are loc în inima noastră, care poate fi văzută cu ochii inimii, mai mult decât cu cei ai trupului sau chiar a minţii. O atare Epifanie, spune Paul, se realizează când Dumnezeu aprinde inima noastră şi face să lumineze în ea Slava Sa, asemenea Slavei lui Isus Cristos. Cu alte cuvinte, atunci când, printr-o misterioasă întâlnire dintre acţiunea lui Dumnezeu şi libertatea noastră, se aprinde în noi o lumină, în care îl recunoaştem pe Isus Cristos; îl vedem în slava Sa divină, aşa cum l-au văzut cei trei apostoli pe muntele Tabor, atunci când s-a schimbat la faţă. Numai că în cazul nostru totul se petrece în intimitatea credinţei, prin certitudinea că ne aflăm alături de Isus, experimentând fără urmă de îndoială că El este adevărul, speranţa şi mântuirea; El şi nimeni altul! O certitudine care nu vine de la noi, ci este suscitată de Duhul Sfânt: “Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine”.

Problema este ce anume ar trebui să facem pentru ca toate aceste lucruri să ni le însuşim şi noi? Cum să sărbătorim în duh şi în adevăr, nu numai dintr-o simplă dorinţă veleitară, această epifanie a inimii? Mai întâi de toate trebuie început cu lucrările mici; acea faimoasă lumină, care se poate numi fervoare, bucurie sau credinţă, de multe ori se aprinde sau se stinge când ne aşteptăm mai puţin. Trebuie să oferim Domnului ciuturile, chiar şi goale, ori pline numai cu apă, pentru ca El să ne poată reda vinul Său… Alteori, un creştin de bunăvoinţă îl află pe Isus în inima lui numai pentru că a ştiut să-şi impună o mică lipsă, ascultând de Evanghelie sau de conştiinţă, pentru că a început să se roage după atâta vreme, depăşind o puternică repugnanţă, pentru că a făcut un gest ascuns şi dezinteresat, de dragoste faţă de aproapele, pentru că a avut curajul unei reconcilieri. Acestea sunt scântei, pe care noi le provocăm bucuroşi, însă cu ele Dumnezeu poate aprinde un foc mare.

Această epifanie spirituală, care include toate momentele vieţii, trebuie să îşi afle apogeul în Liturghie. Sfântul Ambrozie scrie: “O, Doamne, Isuse Cristoase, Tu mi te-ai arătat mie, faţă în faţă. Eu te-am întâlnit în Sfintele Sacramente!” A participa cu credinţă la un sacrament înseamnă a asista la o manifestare a lui Isus Cristos; aici în chip cu totul deosebit, slava lui Cristos străluceşte în inimile noastre. Prin sacrament se actualizează ceea ce s-a actualizat prin întrupare: Dumnezeu se manifestă ascunzându-se. Trupul primit de către Cuvânt, atunci când s-a născut, a fost pentru El ca un văl: pe de o parte îi acoperea şi îi ascundea divinitatea, iar pe de altă parte îi manifesta şi îi făcea vizibilă prezenţa. Nici un om în această viaţă nu îl poate vedea pe Dumnezeu, aşa cum este El, dar nici pe Cristos înviat aşa cum este. Aşa ceva se poate vedea numai în cerurile cele noi, după marea Epifanie care va urma morţii.

De fapt, maiestatea lui Dumnezeu este de aşa natură, încât nu poate fi văzută cu ochii trupului şi a rămânea viu. Dumnezeu nu se poate manifesta altfel decât ascunzându-se. Acelaşi lucru se petrece şi în sacramente, mai ales în sacramentul prin excelenţă, care este Euharistia. În întrupare, vălul era trupul omenesc; aici este pâinea şi vinul: Isus ascuns pe care acum îl contemplu. Pâinea şi vinul ascund ochilor noştri realitatea pe care o conţin, însă conţin realitatea pe care o ascund, de aceea ni-l fac prezent şi accesibil nouă! Isus este prezent şi vizibil în pâine şi vin. Aşa cum în templul din Ierusalim Sfânta Sfintelor era ascunsă după catapeteasmă, tot aşa şi aici. Nu avem un zid, ci un văl, care poate fi şi chiar a fost înlăturat după moartea lui Isus: “Cristos a inaugurat o cale nouă pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică Trupul Său. Avem de-a face cu misterioasa putere a semnelor; tot ceea ce sugerează simbolurile, uimeşte şi înflăcărează inima omului cu mai multă putere decât însuşi adevărul lipsit de imagini, care vorbeşte numai minţii omului şi nu întregului om, trup şi suflet. Sensibilitatea noastră de a trece de la realitatea concretă la realitatea spirituală, de pildă de la apă la Duhul Sfânt, de la pâine la Trupul lui Cristos, primeşte viaţă şi se înflăcărează tot mai mult asemenea unei torţe în mişcare” (Sf. Augustin).

Aşa ceva s-a întâmplat la Emaus: ucenicii, care nu-l cunoscuseră pe Isus nici după ce le explicase Scripturile, l-au recunoscut la frângerea pâinii. Acel gest simbolic şi sacramental a tras vălul de pe ochii lor şi l-au recunoscut pe Domnul. Prin urmare, Euharistia este o Epifanie a lui Cristos, chiar cea mai mare dintre toate epifaniile. Ea nu ni-l arată numai pe Isus cel pământesc, pe care l-au văzut magii, om între oameni, ci pe Isus mort şi înviat, pe Isus Stăpânul glorios al universului. O lumină şi o forţă puternică se află în acele semne care nu sfârşesc niciodată să alimenteze întreaga viaţă a Bisericii, din trecut, din prezent şi din viitor. Toată lumina aici îşi are focarul.

Dacă Biserica este semnul lui Cristos printre popoare, ea însăşi este o epifanie, şi pentru că are la loc de cinste Euharistia, adevăratul “rug arzând”, ce arde dar nu se mistuie, un rug care luminează în mijlocul sărăciei omeneşti a Bisericii, ca un foc după cortină. Acest caracter epifanic al Euharistiei era trăit pe vremuri de Biserică într-o manieră forte; în acele vremi se credea în epifania cultuală a lui Cristos, adică în Cristos care se arată credincioşilor în desfăşurarea cultului euharistic. Dar Euharistia nu este întotdeauna şi pentru toţi o Epifanie a lui Cristos; pentru mulţi ea continuă a fi un conglomerat de gesturi moarte sau de lucruri care nu mai fac nici o impresie, ori pur şi simplu doar o impresie estetică. Pentru ce? Lipseşte ceva?… Da, lipseşte credinţa! Lipsesc ochii pentru a vedea faţa pe care o ascunde vălul! Steaua strălucea pe cerul Ierusalimului pentru toţi, dar numai trei au fost norocoşii care au văzut-o. Sacramentele nu sunt rituri magice, care activează oricum şi mereu, ci sunt ritualuri umane “pentru oameni”, care vorbesc voinţei, inimii şi trupului omului, deci numai cine are urechi de auzit aude, şi numai cine are ochi de văzut vede.

Îl recunoaşte pe Isus în Euharistie numai acela care îl recunoaşte în viaţă, numai cel ce îl întovărăşeşte pe calea pe care îl cheamă, acela care îl cheamă în casa lui, cel ce nu-şi reduce credinţa la o simplă haină pe care o îmbracă doar duminica, atunci când se duce la biserică, pentru ca, reîntors acasă, să o pună imediat la păstrare. La Euharistie trebuie să ajungem plini de dorinţă, pentru că numai aşa se va produce ruptura vălului, şi Îl vom putea recunoaşte, şi ni se vor înflăcăra inimile. Iată pentru ce am vorbit despre Epifania în viaţa cotidiană, mai înainte de a vorbi despre Epifania în cult; iată pentru ce am amintit rugăciunea, jertfa, dragostea, compătimirea, micile gesturi. Când există acest interes şi această căutare a lui Isus, Euharistia nu dezamăgeşte niciodată; El este prezent nu numai pe altar, ci şi în inimi.

Să punem la un loc toată credinţa, dorinţa şi căinţa de care suntem capabili pentru ca această Euharistie pe care o celebrăm să fie într-adevăr o Epifanie a lui Cristos între noi şi în fiecare dintre noi, pentru ca acel Dumnezeu care a spus la început: “Să strălucească lumina din întuneric”, să binevoiască a face să lumineze şi în inimile noastre slava divinităţii lui Cristos.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin