Predici

Memoria sfinţilor, pe care ne-o propune zilnic Biserica, nu este o lecţie de istorie, o simplă amintire a unor oameni sau evenimente care au fost în trecut. Sfinţii nu sunt eroi, uitaţi în dosarele prăfuite ale istoriei, iar viaţa lor nu este o poveste. Ei sunt vii şi trăiesc în prezent o existenţă mai autentică decât a noastră. Căci dacă viaţa noastră este autentică în măsura în care o trăim în prezenţa lui Dumnezeu, cu cât mai mult se bucură de ea sfinţii, care îl văd în ceruri pe Dumnezeu aşa cum este. Trăind în Dumnezeu sfinţii sunt mai vii decât noi, prezenţa lor devenind pentru noi o chemare la viaţă. Pe de altă parte, prin sfinţi Dumnezeu ne descoperă bogăţia fiinţei sale, asemenea soarelui incandescent care îşi revarsă splendoarea în miile-i de raze. În fiecare sfânt radiază perfecţiunea lui Dumnezeu, într-o lumină care devine pentru noi cale şi model de urmat. Astfel sfinţii ne sunt prin Biserică modele dar şi spijin, exemple dar şi prieteni, care vin zilnic în întâmpinarea noastră pentru a ne susţine, a ne învăţa şi a ne orienta spre scopul nostru ultim: sfinţirea vieţii în aprofundarea misterului lui Cristos.

Sfântul Toma pe care îl sărbătorim astăzi, ne învaţă să descoperim înţelepciunea, să salvăm dorinţa şi puterea noastră înnăscută de a cunoaşte, în însuşi izvorul înţelepciunii: Cristos. Semnul cel mai evident al superiorităţii noastre asupra celorlalte creaturi, darul cel mai sublim al Creatorului, capacitatea noastră de a gândi, ne poate duce la moarte dacă este ignorată şi înecată în tumultul patimilor, ne poate duce la disperare dacă rătăceşte în căutarea adevărului prin tot felul de filozofii străine şi ne poate mântui dacă îl urmează şi se hrăneşte din Cristos, cel care s-a numit pe sine “cale, adevăr şi viaţă”.

Sfântul Toma s-a sfinţit gândindu-se la Dumnezeu, s-a mântuit iubindu-l şi oferindu-i extraordinara sa capacitate de a gândi şi de a înţelege, s-a desăvârşit iubind înţelepciunea, aşa cum spune autorul sacru al primei lecturi “mai mult decât tronurile şi sceptrele…mai mult decât bogăţiile, pietrele preţioase si aurul…mai mult chiar decât sănătatea şi frumuseţea”; înţelepciune pe care Toma a descoperit-o în Cristos şi pe care s-a străduit toată viaţa să o urmeze şi în acelaşi timp să o împărtăşească şi altora, înţelepciune din care acum el se hrăneşte în mod minunat în prezenţa lui Dumnezeu şi la care ne chemă şi pe noi.

S-a născut în 1224, în familia conţilor d’Aquino, care se mândrea nu numai cu originea nobilă, pierdută în negura vremilor şi cu o situaţie materială de invidiat în toată Italia, dar şi cu legături familiale dintre cele mai ilustre. Destinat din copilărie onorurilor ecleziale, este dat încă de la vârsta de cinci ani în grija părinţilor de la mănăstirea Monte-Cassino, care se bucura în acea perioadă de o reputaţie deosebită, şi al cărui abate reprezenta o putere atât în Biserică cât şi în stat. Experienţa vieţii de credinţă pe care o va realiza în mănăstire va fi hotărâtoare pentru copilul care dădea dovadă de o inteligenţă excepţională. Asemenea unei flori a soarelui care se orientează şi se deschide numai în prezenţa astrului ceresc, sfântul Toma s-a înălţat şi a crescut în cunoaştere la lumina şi căldura credinţei, atras şi susţinut de puterea pe care o dă Dumnezeu tuturor celor care doresc să-l cunoască. Având la bază credinţa, raţiunea sa va înflori, încetul cu încetul, răspândind în juru-i parfumul minunat al cunoaşterii lui Dumnezeu.

Obligat să iasă din mănăstire pentru a-şi continua studiile la Napoli, la vârsta de 15 ani, sesizează fervoarea călugărilor din noul ordin cerşetor al dominicanilor, spre care simte o atracţie irezistibilă şi se hotărăşte să se dăruiască cu totul acestui ordin. Mustrările aspre ale tatălui, ademenirile surorilor şi ale mamei sau intervenţia violentă a fraţilor – nemulţumiţi de a vedea un Aquino cerşetor – nu se pot împotrivi voinţei tânărului Toma care simte cu toată fiinţa sa atracţia divină. Detaşat de preocupările şi plăcerile lumeşti, de care nu s-a lăsat niciodată ademenit, el îmbrăţişează fără rezerve rigorile şi regulile unui ordin călugăresc născut din dorinţa de reformă, care vor fi mai târziu baza stabilă şi sigură a întregii sale activităţi.

Intuind geniul tânărului novice superiorii l-au consacrat studiului, trimiţându-l la cele mai mari universităţi ale timpului. Se dedică în întregime studiului, rămânând în acelaşi timp profund ancorat în viaţa de rugăciune şi de credinţă din interiorul ordinului. Fiind un elev tăcut şi meditativ, modest şi respectuos, cu o constituţie masivă, lent în mişcări şi imperturbabil de calm, colegii l-au poreclit “boul mut”. Sfântul Albert cel Mare, însă, unul dintre iluştrii săi profesori, sesizând calităţile excepţionale ale tânărului său student i-a avertizat, profeţind parcă: “când va rage acest bou va zgudui lumea întreagă”.

După aproape zece ani de studii la Paris şi Koln, dobândind o cultură fascinantă citind tot ceea ce s-a scris până la el B, cultură marcată de o judecată ajunsă la o maturitate impresionantă, Toma s-a dedicat activităţii creatoare susţinută pe trei planuri: ca profesor, scriitor şi consilier papal, dând naştere unei opere imense care avea să restructureze toată ştiinţa Bisericii din acea vreme. Însumând toate ştiinţele vremii şi trăind în acelaşi timp experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu printr-o credinţă matură şi arzătoare va realiza cea mai grandioasă sinteză a drumului omului spre adevăr, deschizând tuturor calea spre unicul Adevăr pe care raţiunea îl caută şi pe care credinţa i-l descoperă: Cristos. Gândirea şi credinţa nu sunt contrarii ci ele se întâlnesc împreună pe drumul experienţei cu Dumnezeu, urmând lumina pe care Cristos, Logosul divin, Cuvântul Tatălui a sădit-o în mintea omului la creaţie şi a desăvârşit-o în Revelaţie. Toma salvează astfel raţiunea umană care de secole rătăcea în căutarea certitudinii şi înalţă la un nivel nou credinţa ameninţată de obscurantismul şi superstiţiile evului mediu. Doctrina sa a strălucit pentru contemporani asemenea luceafărului în noapte deschizând o cale nouă înţelegerii şi trăirii credinţei.

În ianuarie 1274, papa Grigore al IX-lea îl cheamă la Lyon pentru a participa la un nou conciliu. Pe drum, însă, cade răpus de boală şi de oboseală. Cu umilinţă şi răbdare suferă în mănăstirea Fossanova, din Italia, unde se sfârşeşte din această viaţă la 7 martie 1274. Avea 49 de ani. Este canonizat pe data de 18 iulie 1323 de către Papa Ioan al XXII-lea, care răspunzând obiecţiilor aduse că sfântul Toma n-ar fi făcut nici o minune a declarat “atâtea minuni a făcut, câte articole a scris” adăugând “Toma a iluminat Biserica mai mult decât toţi ceilalţi doctori la un loc, doctrina sa nu putea proveni decât dintr-o intervenţie miraculoasă a lui Dumnezeu”.

Sfântul Toma a strigat in istorie, iar glasul lui rămâne peste veacuri la fel de viu şi de actual, chemându-ne şi pe noi astăzi să ne împărtăşim din minunata înţelepciune a cunoaşterii lui Dumnezeu. Dacă înţelepciunea este ştiinţa vieţii, noi nu o putem învăţa decât de la acela care ne-a dăruit viaţa, de la Dumnezeu pe care Isus îl numeşte în evanghelia de astăzi “unicul maestru şi învăţător”. El ne-a înzestrat cu raţiune şi numai el poate satisface dorinţa ei de a cunoaşte; fără Dumnezeu raţiunea este nebunie.

“Ne-ai creat pentru tine Doamne şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine”, spunea sfântul Augustin mistuit de setea de iubire pe care a descoperit-o în inima omului; mistuit de setea de adevăr şi de certitudine, sfântul Toma adaugă şi completează parcă această imagine: “ne-ai creat pentru tine Doamne şi nefericită este raţiunea noastră până nu se va odihni în tine”. Prin creaţie am primit de la Dumnezeu tot ceea ce avem şi tot ceea ce suntem, iar dacă viaţa noastră este cu adevărat drumul întoarcerii spre Dumnezeu acesta nu se poate face decât întorcându-ne la el cu tot ceea ce avem şi suntem.

Se spune despre sfântul Toma că ori de câte ori, în studiile sale, întâlnea probleme dificile şi greu de rezolvat, se arunca la picioarele tabernacolului, îşi băga capul înăuntru şi cerea de la Isus harul de a descoperi adevărul pentru ca apoi să-şi continue mai departe studiul. El nu s-a bazat niciodată numai pe puterile sale şi nu a rămas niciodată numai la picioarele Tabernacolului, dar şi-a trăit credinţa printr-un exerciţiu personal în lumina Revelaţiei.

Fără credinţă raţiunea este nebunie, fără raţiune, însă, fără înţelegere, credinţa devine superstiţie. Credinţa, care este începutul întâlnirii cu Dumnezeu, nu se limitează doar la afectivitatea noastră, la sentimentele şi inima noastră, ci presupune mai ales un efort al raţiunii. Prin credinţă Dumnezeu ni se oferă dar, în acelaşi timp, ne cheamă pe noi să-l descoperim, umple inima noastră cu farmecul prezenţei sale şi se lasă cercetat de mintea noastră, pentru ca în măsura în care îl cunoaştem pe el să ne înţelegem mai mult pe noi, căci “în mâna lui suntem noi şi cuvintele noastre, mintea şi priceperea noastră”.

Bogdan HERCIU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin