- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 62, 11-12)

Isaia pronunţă aceste cuvinte de încurajare bătrânilor lui Israel care s-au adunat la Ierusalim în aşteptarea întoarceri în patria natală a fraţilor lor, “restul lui Israel” care fusese deportat în Babilonia. Textul profetic este compus din două versete: primul conţine o veste adresată Ierusalimului, “fiica Sionului”, deci întregii naţiuni, veste care priveşte eliberarea celor aflaţi în exil; iar vestea se referă la un Dumnezeu care va veni ca şi “salvator” al poporului, aducând cu sine darul preţios şi atât de invocat al libertăţii (v. 11); al doilea verset, în schimb, conţine noile titluri de mărire dat fie a acestor fraţi (care vor fi numiţi “popor sfânt”), ca şi al celorlalte naţiuni “mântuite de către Dumnezeu”, dar mai ales ale Ierusalimului care, ca o tânără mireasă, se va chema “cea căutată” şi “cetate care nu mai este abandonată” (v. 12).

Şi de această dată este tot Domnul cel care ia iniţiativa: vine în căutarea poporului său, îl răscumpără şi îl leagă la sine prin iubirea sa reînnoită şi fidelă. Textul din Isaia este folosit de liturgia Crăciunului întrucât vorbeşte de o altă întâlnire, cea pe care Domnul o realizează, prin Fiul său Unul născut cu omenirea la Betleem, lângă ieslea pruncului Isus, care este adevăratul Mântuitor şi eliberator al omenirii. De aceea, şi noi suntem chemaţi “popor sfânt” de către Dumnezeu şi de către “popoarele mântuite de Domnul”: faţa de noi El şi-a manifestat toată duioşia, toată dragostea.

Lectura a II-a ( Tit 3,4-7)

Şi această lectură asemenea celei din Isaia, este simplă şi mai ales scurtă – cum rar se întâmplă în Liturghiile de duminică -, ca şi cum Dumnezeu ne-ar spune că misterul pe care-l contemplăm astăzi este aşa de mare că nu-l putem (şi nici nu ar trebui să ne permitem) să-l închidem în limitele impuse de cuvintele umane. Tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru omenirea întreagă este lucrarea sa, se datorează numai bunătăţii sale. Apostolul Paul adresându-se ucenicului său Tit prin cuvinte luate din experienţa personală, afirmă că noi am fost mântuiţi (şi suntem mântuiţi) nu datorită acţiunilor noastre drepte pe care le-am înfăptuit (v. 5a; cf. Rm 9,30-32; 10,35; Fil 3,9), ci datorită faptului că Duhul Sfânt a fost generos cu noi (v. 5b; cf. Rm 3,24; In 3,16-18). Mai exact, Dumnezeu, când a venit între noi Mântuitorul, din libera iniţiativă a iubirii sale milostive, din duşmani a făcut din noi prieteni făcându-ne fii ai săi prin botez (1Pt 1,3).

Dacă la Crăciun Dumnezeu ni-l dăruieşte pe Fiul său, putem spune că prin botez el ne dăruieşte Duhul său; că ne dă certitudinea că am devenit moştenitori a unei realităţi care nu se va destrăma niciodată: “viaţa veşnică” (v. 7), adică a experienţei cunoaşterii personale a lui Dumnezeu. Toate aceste mari daruri ale lui Dumnezeu ne deschid inima şi o fac capabilă să se minuneze de tot ceea ce El face pentru noi precum şi să-i mulţumim pentru generozitatea sa aşa de mare.

Evanghelia (Lc 2,15-20)

Această Evanghelie a Liturghiei din dimineaţa Crăciunului este continuarea evangheliei propuse pentru noaptea Crăciunului, pe care Luca o prezintă folosind schema anunţului misionar: povestirea evenimentului, vestea adusă păstorilor şi primirea evenimentului. Evanghelistul deci se opreşte in acest pasaj asupra ultimului moment care relatează faptul că păstorii se duc imediat la Betleem si găsesc peştera – aşa cum le fusese anunţat de către îngeri – cu pruncul Isus, cu Maria şi Iosif.

Suntem în faţa unui adevărat itinerariu de credinţă cu etapele sale, unde apare clar că decizia interioară se traduce imediat în gesturi concrete: mai întâi căutarea (“au plecat în grabă”: v.16a), apoi descoperirea şi experienţa umano-spirituală (“au găsit copilul: v. 16b) şi, în sfârşit, mărturia vieţii (“au spus ceea ce le fusese anunţat cu privire la copil”: v. 17). Din mărturie ia naştere deci, reacţia de mirare şi de credinţă în cei care au ascultat povestirea păstorilor (“se mirau de lucrurile pe care le spuneau păstorii”: v. 18): aşa credinţa începe să se răspândească.

Textul se termină cu o referinţă preţioasă despre Maria care “păstra toate aceste lucruri şi le medita în inima ei”: v.19), ceea ce înseamnă că Maria rămâne gânditoare în contemplarea lucrurilor povestite de păstori cât şi a cuvintelor pe care ei le-au spus despre micul Isus. De acum istoria Fiului – care pleacă de la sânul matern până la sânul/mormântul învierii – devine un singur lucru, o singură realitate cu istoria Mariei, deoarece încă de la Fiat-ul spus la Bunavestire ea a acceptat prin credinţă să fie docilă în slujba “căilor lui Dumnezeu”.

Reflecţii

Cuvântul lui Dumnezeu din această zi de Crăciun este o invitaţie la a nu se opri în tot feluri de explicaţii, ci la a se abandona în contemplarea cuvintelor: “Astăzi s-a născut pentru noi Domnul” (antifona de la începutul Liturghiei) împreună cu cea a misterului unui Dumnezeu care se face om. Isus a adus umanităţii cel mai preţios cadou, aşa cum zice sf. Irineu: “a adus întreaga noastră viaţă aducându-se pe sine”. Cum să facem să întărim credinţa noastră în faţa acestui tăcut copil? Simplu: luând decizia de a “merge şi noi la Betleem”, după exemplul păstorilor, deoarece acest loc este icoana simplităţii şi a transparenţei, a bucuriei şi a vieţii, a tăcerii contemplative. Avem nevoia de a redeveni copii la suflet pentru a redescoperi rădăcinile credinţei noastre; avem nevoie de o bucurie “de sărbătoare” care ne dă posibilitatea să credem că viaţa este un mare dar al lui Dumnezeu care nu trebuie irosit; avem nevoie de tăcerea contemplativă. Atunci când dorim să ne exprimăm dragostea noastră faţă de ceilalţi, ce putem să oferim dacă nu tăcerea noastră? “Tăcerea înseninează inimile noastre, şopteşte inimilor noastre şi le uneşte. Tăcerea ne separă de noi înşine şi ne dă posibilitatea să zburăm pe firmamentul Duhului apropiindu-ne de cer” (M. Delbrel). Această experienţă ne va permite să ne întoarcem la casele noastre şi la ocupaţiile noastre (asemenea păstorilor) lăudându-l pe Dumnezeu pentru Cuvântul pe care l-am contemplat, asemenea Mariei, siguri că îl păstrăm în suflet pentru a anunţa altora ceea ce acest Cuvânt înseamnă pentru noi.