Predici

Credinţa în viaţa veşnică dăinuie de când există lumea. Mezii şi perşii din antichitate îşi aruncau morţii pe câmp, ca să-i mănânce fiarele sălbatice şi păsările cerului, crezând că sufletul poate afla odihna veşnică numai după descompunerea trupească. Locuitorii insulei Borneo îngropau de vii o mulţime de sclavi împreună cu cadavrul şefului lor, ca să-i însoţească sufletul în viaţa de dincolo. Romanii puneau o monedă în gura mortului ca plată cuvenită lui Caron la trecerea sufletului cu barca peste râul Acheron, ca apoi să intre în Hades.

Nu se cuvine să punem Biblia în acelaşi cadru cu documentele superstiţioase şi idolatre ale popoarelor păgâne, ea este revelaţia divină a Creatorului. Deşi credinţa în viaţa veşnică se desprinde de pe primele pagini, în care se spune despre cei care mureau că au trecut să se adauge la strămoşii lor (Num 20,24 etc.), credinţa în înviere este de dată mai recentă. Întrevăzută sau dorită în cartea lui Iob (19,1-23-27); dezvoltată mai clar în cartea lui Daniel (12,2); clară şi precisă în cartea Macabeilor (2Mac 7,12-29), expusă în lectura I. Ca şi în cărţile lui Iob şi Daniel, tot aşa şi în cartea Macabeilor, credinţa în înviere s-a născut din grele suferinţe, din necesitatea imperioasă a dreptăţii.

Cu toate acestea, deşi majoritatea evreilor din vremea Mântuitorului credeau în învierea trupului, existau totuşi mulţi care o negau, mai ales saduceii care admiteau nemurirea sufletului şi viaţa veşnică, dar considerau învierea ca pe o inovaţie şi ca pe o absurditate. Acest lucru se vede clar din triumfalismul cu care saduceii pun problema, spre a-l pune în dificultate pe Isus în cazul celor şapte fraţi care au avut aceeaşi femeie ca soţie şi a cui va fi la înviere (Mt 22,25-29). Aceşti saducei formau latura cultă a arhiereilor. Cultura lor religioasă a fost impregnată mult de cultura elenistică, ce susţinea că sufletul, tocmai pentru a avea viaţă veşnică, este necesar să se elibereze de trup, fiindcă o înviere a trupului ar însemna moartea sufletului, condamnarea lui de a rămâne în sicriul material al trupului. Din acest motiv apostolul Paul, când a predicat atenienilor în Areopag despre învierea morţilor, ei i-au spus cu ironie: Lasă, te vom asculta altădată (Fap 17,32). Isus le va reproşa saduceilor că nu au credinţă în învierea trupurilor datorită cunoaşterii insuficiente a Scripturilor.

Morţii vor învia fiindcă evoluţia omului pe pământ îşi va atinge ţinta finală când conştiinţa umană va atinge culmea dezvoltării sale prin cunoaşterea binelui şi răului (Gen 3,5) care a fost pricina căderii, prin cunoaşterea adevărului care dă omului adevărata libertate (In 8,32). Căsătoria nu va mai fi necesară pentru înmulţirea neamului omenesc, fiindcă viaţa cea nouă adusă de Isus şi împărtăşită oamenilor, mai ales prin Euharistie, îşi atinge culmea prin opera Duhului Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morţi şi va face vii şi trupurile acelora care au crezut în cuvântul lui Isus (Rom 8,11). Chiara Lubich spune: Bobul de grâu moare sub brazdă, ca să se înmulţească, noi trebuie să murim, ca să ne înmulţim, desigur, nu ca pe pământ, dar ca în ceruri, ca îngerii lui Dumnezeu, ca acei care posedă cunoaşterea vieţii. Dacă omul de pe pământ ar cunoaşte taina vieţii, n-ar fi necesară căsătoria pentru înmulţire. Dumnezeu, care este însăşi viaţa în esenţa ei unică, se înmulţeşte, nu ca divinitate, ci sub un număr indefinit de forme de viaţă, el rămânând mereu unul şi acelaşi în trei persoane. La ce se puteau referi cuvintele lui Isus, adresate ucenicilor: Voi care aţi lăsat case, soţii, fraţi, surori, mame, taţi veţi primi însutit şi veţi moşteni viaţa veşnică (Mc 10,30), dacă nu la secretul vieţii şi al înmulţirii îngereşti? Aceasta nu-i o dogmă a Bisericii, dar răsplata de a primi copii însutit, superiori celor lăsaţi pe pământ, presupune ceva deosebit tot în domeniul vieţii, adică o cunoaştere superioară.

Ignorarea Scripturilor, ca şi frica de chinurile trupeşti, i-a determinat pe mulţi să respingă ideea învierii. Ideile materialiste despre lume au format falsa concepţie despre viaţă şi anume că învierea şi viaţa veşnică, susţinute de religie, constituie o evadare de la datoriile faţă de viaţa terestră. Din contra, religia pune un accent deosebit pe faptul că Dumnezeu este autorul vieţii pământeşti şi i-a încredinţat-o omului ca pe o maximă responsabilitate şi numai de dânsa depinde viaţa nouă şi cea veşnică prin înviere. Păcatul este cel mai mare duşman al învierii.

Omul, în sufletul căruia apasă povara fărădelegii şi în mintea căruia povara ignoranţei este cât o piatră de moară, nu poate dori cu sinceritate învierea altora, dar despre sine nici nu vrea să audă că va muri.

Omul crede în înviere când nu se teme de moarte; şi nu se teme de moarte când sufletul său este curat, ca sufletul nevinovat al unui prunc (Mt 18,3), când are parhesia, adică acces liber spre Dumnezeu, ca sufletele celor şapte fraţi Macabei. Cei care vor fi ca pruncii, găsiţi vrednici să intre în împărăţia lui Dumnezeu, vor dori învierea trupurilor pentru a avea o mantie a sufletului croită şi brodată de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt în toată strălucirea lor cerească, fiindcă şi pe acest pământ ele fac sufletul desăvârşit, asemenea preacuratei Fecioare Maria plină de har (Lc 1,28), de aceea trebuie ca trupul acesta supus putreziciunii să se îmbrace în neputrezire (1Cor 15,53). Tu eşti vrednic de a trăi… Este atât de dulce viaţa şi lumina este atât de frumoasă, îi ziceau călăii martirului Pionius (secolul al III-lea); dar el le-a răspuns: Da, aceasta o ştiu însă creştinul este în căutarea altei vieţi mai bune. Lumina este frumoasă însă noi dorim lumina adevărată; mai ştim şi aceasta că pământul este frumos, fiindcă este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Dar dacă renunţ la toate acestea, să nu credeţi că o fac din cauza dezgustului sau a dispreţului, ci pentru că eu cunosc şi alte bunuri şi frumuseţi mult mai mari şi mai atrăgătoare. Şi fiindcă n-au reuşit să-l determine să se lepede de credinţă, călăii l-au dus la locul de execuţie pentru a-l arde pe rug. Pionius a strigat din mijlocul flăcărilor: Mor bucuros ca tot poporul să ştie că după moarte va urma învierea trupului.

Pentru a-şi dovedi atotputernicia iubirii sale în faţa creaturilor conştiente de integritatea lor – trup şi suflet – este necesar să existe învierea din ziua de apoi, ca moartea să fie învinsă – Duşmanul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea (1Cor 15,26) -, spune sfântul Paul; şi nu avem nici un motiv de a nu-i da crezare din moment ce Cristos a înviat.

Concluziile să le tragem din lectura a II-a: rugăciunea continuă, grija faţă de propovăduitorii adevărului, folosirea vieţii ca mijloc de întâlnire cu Domnul care întârzie, dar nu va uita să vină, aşa cum cei care cred în cuvântul lui nu uită să se hrănească cu preasfânt trupul şi sângele lui, ca să aibă viaţă veşnică şi să învie în ziua de apoi.

Nădejdea noastră nu poate fi mai mică decât a psalmistului David care spune:

Îl am mereu în faţa mea pe Domnul.
El stă la dreapta mea şi nu mă clatin.
De aceea se bucură inima mea
şi tresaltă de veselie sufletul meu,
chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde.
Căci tu nu vei lăsa sufletul meu în lăcaşul morţilor,
nici nu vei îngădui ca cel drept al tău
să vadă putrezirea.
Îmi vei arăta cărarea vieţii,
bucurie deplină de la faţa ta şi desfătări la dreapta ta, în veci (Ps 16/15,8-11)

Fiul psalmistului, Solomon, spune la rândul său: Nu Dumnezeu a făcut moartea şi nici nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea nu are putere asupra pământului. Cuvioşia este nemuritoare, iar nedreptatea duce la moarte (Înţ 1,13-15).

pr. Anton Dancă Ritul latin