Isus, ca Iosua de odinioară (6,1 ş.u.), intră triumfător în Ierihon; dar, spre deosebire de acesta, care a intrat pentru a face dreptate prin foc şi sabie, Mântuitorul aduce îndurare şi milă, viaţă şi semnele divine ale lui Iahve, minuni aducătoare de credinţă şi convertire. O mulţime entuziastă îl înconjoară şi fiecare om voia să fie cât mai aproape de el. Pentru ce atâta îmbulzeală? Toţi locuitorii oraşului şi cei din împrejurimi cunoşteau pe un orb care stătea mereu la poarta cetăţii şi cerşea milă trecătorilor. Auzind că vine Isus, orbul a început să strige: Fiul lui David, ai milă de mine! Striga atât de tare încât mulţi au început să-l certe ca să tacă, să nu mai strige în zadar, sunt alte lucruri mai importante pe care Isus le are de îndeplinit şi nu are timp de pierdut cu unul ca el bătut de Dumnezeu pentru păcatele lui sau ale părinţilor lui. Dar orbul şi mai tare striga. Isus a auzit şi a cerut să fie adus la sine şi l-a vindecat. Acesta, plin de bucurie, îl urma pe Isus şi-l preamărea pe Dumnezeu. Toţi voiau să-i vadă, atât pe taumaturg, cât şi pe cel vindecat. Zaheu, mai-marele vameşilor, lasă toate şi aleargă să vadă cu ochii lui că Isus este o realitate, că poate face minuni, că se pleacă el însuşi cu iubire spre toţi cei oropsiţi şi ca atare trebuie să existe şi un Dumnezeu care l-a trimis. Până acum credea că banul este atotputernic, că el poate face toate şi de aceea lui îi slujea zi şi noapte. Auzind că un om împarte, nu bani, ci ceva ce este mai scump decât tot aurul din lume, lumina ochilor, sănătatea, învie chiar morţii şi toate le face pe gratis şi numai printr-un simplu cuvânt sau gest, lui Zaheu a început să i se clatine credinţa în avere. Bănuind că există ceva mai bun decât ceea ce avea, a luat-o la fugă şi, fiindcă din cauza mulţimii nu-l putea vedea, el fiind mic de statură, s-a urcat într-un sicomor, cu riscul de a fi luat în râs şi batjocorit de trecători şi, poate, chiar de Isus, ştiindu-se atât de păcătos, că nu făcea nimic pe gratis, ba mai încasa şi ceea ce nu i se cuvenea. Poate orbului s-a îndurat vreodată să-i dea ceva de pomană. Poate tocmai acea pomană pusă în sânul săracului i-a adus harul curiozităţii de a-l vedea pe Isus şi pe cel vindecat… Citim şi în viaţa sfântului Martin că într-o zi, ieşind din oraşul Tours, a întâlnit un cerşetor de care i s-a făcut milă şi, neavând ce să-i dea, şi-a tăiat jumătate din mantaua proprie şi i-a dat-o. În noaptea următoare a avut un vis revelator: l-a văzut pe Isus între sfinţii cerului îmbrăcat într-o jumătate de mantie strălucitoare şi zicând: Iată cu ce haină frumoasă m-a îmbrăcat Martin! Acesta a fost momentul convertirii lui.

Surpriza lui Zaheu nu a fost mai mică: Isus vrea să intre în casa lui, să-i vorbească, să stea la masă cu dânsul, să-l asigure de iubirea lui. Zaheu se aştepta la orice, numai la aşa ceva, nu. Din acest motiv a fost cuprins de atâta bucurie că, alergând acasă, pregăteşte un ospăţ bogat şi îşi ia haina de nuntă, adică hotărârea convertirii totale. L-a căutat pe Isus, l-a căutat pe un sărman orb şi s-a întâlnit cu Dumnezeu eliberatorul, de aceea îi spune Mântuitorului: Iată, dau jumătate din averea mea săracilor şi împătrit acelora care au avut de suferit din cauza lăcomiei mele. Întâlnind iubirea dezinteresată, Zaheu face marea descoperire de a se vedea iubit, tocmai atunci când lumea îl ura şi-l dispreţuia mai mult. Această descoperire îl face capabil să iubească şi să-i facă fericiţi pe alţii. Dreptatea îi cerea doar atâta: să dea înapoi ceea ce a luat pe nedrept; dar de unde gândul de a da, nu numai ceea ce nu i se cuvenea, ci jumătate din propria avere să o dea săracilor, nu de două ori mai mult sau de trei ori, ci de patru ori mai mult acelora pe care i-a nedreptăţit. I-a mai rămas ceva? N-a făcut oare Isus o minune ca Zaheu să nu rămână dator după această dărnicie?

Mulţi răi rămân răi pentru că nu-i iubeşte nimeni, ci toţi îi urăsc; nimeni nu le pune medicamentul iubirii pe rana sufletului. Zaheu, înainte de a-l întâlni pe Isus, îi ura pe oameni şi le lua ceea ce iubea la ei, banul, argintul şi aurul, sperând că va fi fericit; pe zi ce trecea, se simţea tot mai singur, nu ca într-un pom, ci ca într-un pustiu înfiorător; acum îi iubeşte şi le dă şi, cu cât le dă mai mult, cu atât se simte mai fericit. De ce? A început să-şi regăsească asemănarea cu Creatorul. Când omul dăruieşte semenilor săi, participă la fericirea lui Dumnezeu care plouă peste cei buni şi peste cei răi şi face să răsară soarele său peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; se simte fericit că iubeşte şi poate face numai binele.

Dumnezeu are grijă şi de noi. Iubirea sa ne-a pregătit o surpriză atât de mare încât acela care a văzut ceva, sfântul Paul, a rămas fără suflare, fiindcă ochiul omului n-a văzut şi la mintea lui nu s-a suit (1Cor 2,9), cu atât mai mult cu cât, aşa cum ne relatează Sfânta Scriptură în prima lectură de azi: suntem un fir de praf de pe balanţă, ca un strop din roua de dimineaţă; şi totuşi suntem mari, chiar foarte mari prin iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Pregătirea noastră de pe pământ trebuie să o facem în vederea întâlnirii cu Isus, cu Dumnezeu, cu aproapele, cu orbul vindecat, pentru a vedea frumuseţile veşnice. În ce trebuie să constea această pregătire? În întâlnirea cu Isus de pe acest pământ, fiindcă ne-a asigurat: Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20). Isus este prezent acolo unde se adună doi sau trei în numele lui; este prezent în cuvântul Scripturii şi mai ales în taina sfintei Euharistii, în taina comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele. Acela îl întâlneşte cu adevărat pe Isus, care devine un alt Zaheu împărţitor, nu numai al dreptăţii, dar şi al milostivirii. Nu ne vom mira de faptul că la judecată, în ziua de apoi, Mântuitorul va chema în împărăţia Tatălui pe toţi acei care au făcut un mic bine aproapelui în numele lui, adică în numele iubirii, chiar prin dăruirea unui simplu pahar cu apă (Mt 10,42) şi aceştia vor zice uimiţi: Doamne, când te-am văzut însetat şi ţi-am dat de băut? (Mt 25,37). Are multă dreptate poetul George Bernanos când spune: Fiecare faţă omenească, pe care o întâlnim în lume chiar numai pentru o clipă, ne aduce un mesaj din partea cerului pe care îl putem descifra cu puţină iubire.

Acest mesaj au ştiut să-l descifreze sfinţii. Când maica Tereza de Calcutta a dus în ospiciul ei un sărman indian aruncat în stradă şi aproape mort, după ce i-a dat îngrijirile necesare şi acesta s-a înzdrăvenit, i-a spus cu sarcasm: Dacă toată viaţa am trăit ca un câine, de ce vrei ca acum să mor ca un om? Maica Tereza i-a răspuns: Fiindcă am văzut pe chipul tău faţa lui Isus îndurerat. Cum spunea sfântul Irineu: Omul cel viu este slava lui Dumnezeu.

Nu trebuie să urcăm în sicomor pentru a-l vedea pe Isus, fiindcă putem descoperi slava lui Dumnezeu la tot pasul. Sfântul Francisc de Assisi a descoperit slava lui Dumnezeu în toate făpturile şi a cântat-o cu toată iubirea: Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate soare/ ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare/. E frumos, puternic, mare şi-n sclipirea-i minunată/ Preaînalte, milostive, la făptură te arată. Un tată l-a întrebat pe fiul său, arătându-i un bob de grâu: Ce ascunde în el? Spre surprinderea lui, copilul a răspuns: Ascunde chipul lui Dumnezeu. Isus ne-a îndemnat să fim ca pruncii pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Spre deosebire de acest copil, filozoful existenţialist Jean Paul Sartre a spus cu mândrie: Acolo unde se naşte Dumnezeu, moare omul. El, fiind ateu, a voit să spună că religia distruge demnitatea umană; în realitate însă fără a-şi da seama, a spus un mare adevăr: acolo unde se naşte, unde apare Dumnezeu prin naşterea lui Isus Cristos, apare lumina, viaţa, binele, tot ce-i frumos, apare adevărul şi moare omul cel vechi, omul păcatului.

Dumnezeu, prin Isus Cristos, ne-a dat speranţa şi garanţia că îl vom găsi, că ne vom întâlni cu el faţă la faţă (1In 3,2). Dacă încă mai suntem orbi şi nu ni s-au deschis ochii credinţei, să strigăm cu credinţa orbului din Ierihon: Fiul lui David, ai milă de mine! Dacă mândria, lăcomia şi viciul ne ţin legaţi de pământ şi ne dăm seama că nu-l putem vedea pe Isus, să ne urcăm în sicomorul lui Zaheu şi vom auzi glasul lui Isus: Astăzi vreau să fiu în casa ta, în sufletul tău, în inima ta!

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Amin.