Predici

Este firesc, după ce l-ai rugat pe cineva pentru ceva şi ai obţinut, să stabileşti cu el un dialog, o convorbire prin care să-ţi arăţi recunoştinţa. Este dialogul prieteniei, fiindcă acum vezi în binefăcător mult mai multe calităţi bune decât înainte. Dacă stăm şi facem inventarul binefacerilor primite de la Dumnezeu, vom găsi că sunt fără număr şi fără măsură, incalculabile pentru raţiune, cum este viaţa, de exemplu; şi cine poate să spună cât este de mare, de importantă şi cât valorează? Părerea unanimă a părinţilor spirituali este că întrece în măreţie şi valoare întreg universul material. Prin urmare, cu atât mai mult se cuvine să întreţinem cu Dumnezeu dialogul cel mai intim al recunoştinţei, al prieteniei. Totul să se bazeze pe iubire.

În viaţa veşnică vom dialoga mereu cu Dumnezeu, ceea ce va constitui fericirea deplină. Începutul veşniciei noastre este pe acest pământ; de aceea aici trebuie să fie şi începutul dialogului veşnic. Rugăciunea îi deschide calea. Este drept, rugăciunea noastră seamănă mai mult cu un monolog, noi spunem şi tot noi auzim. Aşa trebuie să fie. Dacă unul vrea să devină orator şi să ţină discursuri importante, mai întâi trebuie să le gândească, să le pună pe hârtie şi apoi să le citească el însuşi cu glas tare. Astfel îşi verifică mai bine logica, ţinuta şi exprimarea. Aici pe pământ facem exerciţii de convorbire cu Dumnezeu. Cu cât cineva dă dovadă de mai multă stăruinţă, cu atâta va fi mai acceptat de Dumnezeu mai aproape de sine şi, ca urmare, cu atâta va fi mai fericit.

Să considerăm cu atenţie învăţătura lecturilor de azi!

Prima lectură ne arată poziţia justă pe care trebuie s-o avem în convorbirile noastre cu Dumnezeu. Este o poziţie internă şi constă în recunoaşterea propriei sărăcii spirituale.

Văduva şi orfanul, cel sărac şi bolnavul handicapat dinainte de Cristos nu aveau nici un drept în faţa celor sus-puşi. Se stabilise o mentalitate în toţi oamenii că aceşti bătuţi de soartă trebuie să fie marginalizaţi, fiindcă sunt bătuţi de Dumnezeu însuşi pentru păcatele lor.

Când văduva şi orfanul, săracul şi handicapatul recunosc în legile omeneşti, în marginalizarea lor şi privarea de unele drepturi elementare drept dreptate divină, ei devin acei săraci fericiţi cu duhul (Mt 5,3), deoarece se consideră cu atât mai nevrednici chiar în faţa lui Dumnezeu şi pot spune cu toată smerenia: Doamne, ai milă de noi!

Şi vameşul de la templu este un sărac adevărat deoarece, conform legilor omeneşti născocite de cărturari, ca şi cum ar fi fost conforme cu Legea lui Moise, el era deja un condamnat la focul Gheenei, nemaiavând nici o portiţă de scăpare; pungăşiile de vameş fiind atât de mari încât nu le mai putea repara; nimeni nu se angaja să-l ajute, iar sfinţii vremii, care se considerau a fi fariseii, cărturarii şi mai ales arhiereii, îi aruncau numai dispreţ. Sufletul, lipsit de orice merit, dar încărcat de păcate, lipsit de orice sprijin omenesc, se înfăţişează numai ochilor lui Dumnezeu, pentru a găsi înţelegere în bunătatea care l-a creat.

Orice om are trebuinţă de mila lui Dumnezeu, atât fariseul, cărturarul cât şi arhiereul care se bazau pe faptele lor bune; precum şi vameşul care nu avea nici un merit. Iar noi, dacă am fi înclinaţi să judecăm pe alţii, avem trebuinţă de mila lui Dumnezeu mai mult decât aceia pe care îi judecăm. Acela care judecă pe aproapele său este un hoţ care fură dreptul lui Dumnezeu de a judeca. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi (Mt 7,1). Sfânta Ecaterina de Siena, fiind pe patul de moarte, a repetat de 60 de ori: Peccavi, Domine, miserere mei! – Doamne, am păcătuit. Ai milă de mine!

Numai sărăcia cu duhul poate deschide porţile sufletului pentru o iubire adevărată, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele. Marele Gandhi spunea: Nu doresc să mă renasc (religia hindusă din care făcea parte are teoria reîncarnării), dar dacă ar trebui să mă renasc, aş dori să mă renasc invulnerabil (în categoria săracilor), astfel încât să împărtăşesc durerile lor, necazurile lor, nedreptăţile care li se fac şi aşa să caut să mă eliberez de mine însumi şi pe ei de această condiţie mizerabilă.

Dumnezeu, fiind iubire (1In 4,8), stă mereu la dispoziţia omului pentru a stabili un dialog cu el pe această temă. De ce copilul are dreptul să pretindă hrană, îmbrăcăminte, adăpost, apărare şi educaţie de la părinţii săi atâta timp cât în faţa lor nu are nici un merit? Şi culmea, atunci le este mai drag. Fiindcă la baza relaţiilor dintre ei stă iubirea părinţilor faţă de copil. Iubirea obligă. Dumnezeu îl iubeşte pe omul care se prezintă în faţa lui ca un copil fără nici un merit. Când începem să ne atribuim merite, începem să avem pretenţii, devenim obraznici în faţa Creatorului. Omul-copil poate stabili un dialog cu Dumnezeu numai în numele iubirii pe care el o are faţă de creatura sa.

Moise dialoga cu Dumnezeu: Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Iacob, cărora le-ai făgăduit… Noi cu atât mai mult ne putem baza în convorbirile noastre cu Dumnezeu pe iubirea pe care Tatăl o are faţă de Fiul său Isus, fiindcă el este adevărata iubire în care îşi găseşte toată bucuria (Mt 3,17;12,18) şi în numele căruia şi noi putem spune şi cere orice (Mt 21,22). Putem cere orice în numele preacuratei Fecioare Maria – mama lui Isus -, pe care a înzestrat-o cu plinătatea harului, ca să aibă de unde împărţi şi să fie spre bucuria tuturor neamurilor (Lc 1,30-48). Putem cere orice în numele Bisericii, al tuturor sfinţilor care o formează, pe care numai iubirea lui a înfiinţat-o şi căreia i-a făgăduit biruinţă deplină asupra porţilor iadului (Mt 16,18).

Dialogul nostru cu Dumnezeu depinde de convorbirile pe care le avem cu oamenii. Crede cineva că va putea suporta pe Dumnezeu ca să-i spună ceea ce nu admite să audă de la oamenii care îl critică? Fără răbdarea din conversaţiile cu cei din jur, nu se poate stabili un dialog cu Dumnezeu. Iar răbdarea cu cei din jur trebuie să ne-o dea convingerea că suntem păcătoşi şi numai Dumnezeu singur ne poate da neprihănirea care ne vine prin credinţă (Fil 3,5-9), fiindcă am păcătuit cu toţii şi ca atare suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu, dar suntem îndreptăţiţi gratuit prin harul său datorită virtuţilor şi meritelor lui Isus Cristos (Rom 3,23-24).

Isus nu a declarat nule faptele bune ale fariseului: pomenile şi posturile etc., ci l-a condamnat pentru atitudinea lui dispreţuitoare faţă de alţii, fiindcă nu Dumnezeu are trebuinţă de faptele bune ale omului, ci ceilalţi oameni. Nimeni nu are dreptul să spună lucruri mari despre sine lui Dumnezeu în defavoarea altora şi l-a condamnat pentru mândria care l-a orbit şi l-a făcut ignorant, fiindcă nici o faptă bună a omului, oricât ar fi ea de mare, nu-l poate îndatora pe Dumnezeu.

La prima vedere ni s-ar părea că apostolul Paul se laudă cu fapte şi mai mari decât fariseul. Şi faptele sunt reale, numai că toate sunt puse în folosul aproapelui spre slava lui Dumnezeu, deoarece cu harul său le-a săvârşit şi de la el aşteaptă coroana dreptăţii, nu pentru meritele personale, ci pentru credinţa primită de la Dumnezeu şi de care el a legat o răsplată, pe care o vor primi toţi cei care cred în venirea lui Cristos. Coroana dreptăţii este admiterea la dialogul cu Dumnezeu, care trebuie să fie, nu atât individual, cât mai ales colectiv, ca la un ospăţ festiv, la care bucuria este cu atât mai mare cu cât sunt mai mulţi cei care participă.

Prin urmare, cheia, care ne deschide uşa spre Dumnezeu, este aproapele.

Vameşul se întoarce acasă îndreptăţit, capabil să discute cu Dumnezeu pe tema iubirii care s-a revărsat asupra lui din mila divină, tocmai pentru faptul că a recunoscut că a greşit şi greşelile se fac în defavoarea aproapelui. Comportamentul lui va fi pe viitor asemănător cu cel al lui Zaheu (Lc 19,2-13) şi, de ce nu, poate îl reprezintă exact pe vameşul Levi, care, devenind apostol, a trăit după deviza: Trebuie să iubesc, fiindcă am fost şi sunt iubit de Dumnezeul meu.

Aceasta este logica simplă a mântuirii, a justificării. Pe această temă se pot purta conversaţii infinite cu Dumnezeu, fiindcă iubirea dezvăluie măreţia valorilor pe care Creatorul le-a investit în fiecare persoană umană.

Un miner a mers la mărturisire. Confesorul l-a întrebat dacă se roagă. Minerul a spus că se roagă zilnic şi chiar destul de mult. Preotul curios l-a întrebat de câte ori spune Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie pe zi. Minerul a spus că nu ştie aceste rugăciuni. Atunci, cum te rogi? Şi minerul spune: Dimineaţa, când mă trezesc, îi spun lui Isus: “Doamne, iată sacul tău de cărbuni s-a trezit şi se scoală pentru muncă. Pentru ziua de azi îţi doresc numai bine”. Şi Isus îmi răspunde: “Cu atât mai mult bine îţi doresc eu”. Şi aşa merg şi-i repet că îl iubesc pentru tot binele, nu numai al meu, ci şi al tuturor camarazilor mei. Înghit praf, transpir şi mă obosesc, dar sunt fericit.

Aşa trebuie să facem şi noi! Smerenia de a-i imita pe cei simpli ne poate înălţa la convorbirile cele mai intime cu Isus, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin