- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Despre recunoștință

Posted By pr. Anton Dancă On December 1, 2006 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Naaman, ca recunoștință pentru vindecarea sa de lepră, vrea să-i ofere mari daruri profetului Elizeu; daruri pe care acesta le-a refuzat. A mai luat, tot ca recunoștință, o cantitate de pământ din Samaria ca, întors acasă, să facă un altar pe care să aducă deseori jertfe de mulțumire și de recunoștință față de Iahve (lectura I-a).

Apostolul Paul, pentru faptul că Dumnezeu l-a făcut vas ales, adică un depozit al milostivirii divine, plin de recunoștință suferă orice necaz și desfășoară o activitate misionară fără precedent (lectura a II-a).

Unul singur, dintre cei zece leproși vindecați de Isus, vine și îi mulțumește, aducând laudă lui Dumnezeu. Isus s-a plâns de nerecunoștința celorlalți nouă, zicând: Oare nu zece s-au vindecat? Ceilalți nouă unde sunt?

Binefacerea și recunoștința se întâlnesc rar. Rugăciunile noastre sunt pline de cereri de binefacere, dar rar se fac rugăciuni de recunoștință. Vara, când este secetă, se fac rugăciuni, Liturghii, procesiuni, praznice etc. pentru ploaie; și după ce plouă, ce se mai face drept recunoștință?

În mod obișnuit nici nu știm să definim această virtute. Totuși trebuie să știm că ea este o atitudine interioară de profundă umilință și de iubire desăvârșită, care se arată în extern printr-un act de laudă, cinste și preamărire adus lui Dumnezeu. Nu este de mirare că recunoștința este o virtute rară, fiindcă are în componența sa umilința. Ce este mai greu de practicat decât smerenia și iubirea?

Isus, model de recunoștință.

Pe când se afla în casa fariseului Simon, a venit o femeie, cunoscută în cetate ca o mare păcătoasă și i-a uns capul cu parfum de nard de mare preț, i-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a sărutat și le-a șters cu părul capului ei. Mântuitorul, ca recunoștință, spune că fapta ei va fi vestită lumii întregi, oriunde se va predica evanghelia (Mt 26,6-13). Recunoștința lui Isus era îndreptată mereu spre Tatăl ceresc: Îți mulțumesc ție, Părinte, sau: Te preamăresc pe tine, Părinte. Așa a făcut la înmulțirea pâinilor (In 6,11). Evanghelistul a rămas atât de profund impresionat de actul lui Isus încât, când altădată va vorbi despre înmulțirea pâinilor, va spune: Locul unde Isus a adus mulțumiri (Mt 14,19). Mulțumirile l-au impresionat mai mult decât minunea. Mulțumiri a adus Isus și la învierea lui Lazăr (Mt 11,4-27), la înființarea Euharistiei (Lc 22,19) etc.

Preacurata Fecioară Maria se aseamănă atât de mult cu Isus în această privință. Arhanghelul Gabriel o salută cu cuvintele: Bucură-te cea plină de har (Lc 1,29). Cuvântul har înseamnă, în limba latină, grația, ceea ce în traducere mai exactă înseamnă recunoștință, mulțumire. Deseori auzim Deo gratias – Mulțumim lui Dumnezeu. Preacurata era plină de mulțumiri aduse lui Dumnezeu încă înainte de a fi mama Fiului său, ceea ce a contribuit mult la dobândirea privilegiului unic al maternității divine. Tradiția creștină susține că ea repeta foarte des cuvintele Deo gratias – Mulțumesc lui Dumnezeu; așa a devenit, după expresia din Litaniile lauretane, mama harului dumnezeiesc, adică mama mulțumirilor divine.

Să urmărim dimensiunile recunoștinței în creaturi.

Dumnezeu a întipărit sentimentul de recunoștință în orice făptură. Isaia exprimă regretul lui Dumnezeu că mai ușor își cunoaște boul stăpânul și măgarul ieslea celui care îl hrănește decât Israel pe Domnul (Is 1,3). Pilde de recunoștință din partea animalelor față de om avem destule și sunt uimitoare. Dumnezeu, spune sfântul Ambrozie, nu l-a creat pe om nici din aer fin, nici din aur, nici din marmură sau din vreo altă piatră prețioasă, ci l-a creat din pământ, ca omul să știe și să fie recunoscător ca pământul, să dea însutit celui de la care a primit un bob. Pentru un bob de grâu sau de porumb, pământul oferă în schimb un spic sau un știulete cu zeci de boabe.

Revelația ne arată recunoștința îmbrăcată în haină divină. Leprosul vindecat mulțumește lui Dumnezeu nu numai pentru faptul că dorința lui de vindecare s-a împlinit, ci mai ales pentru că a ajuns să înțeleagă faptul că Dumnezeu este prezent și lucrează în istoria omenirii prin Isus, în care vede manifestarea slavei lui. În Isus contemplă iubirea gratuită și gloria Creatorului, ceea ce îl umple de fericire sufletească mai mult decât pentru vindecarea trupească. Evanghelia de azi nu urmărește să ne dea o lecție de urbanism, de comportament politicos, ci vrea să ne spună că recunoștința este adevărată revărsare de har și constituie trăsătura fundamentală a omului de caracter și care prin credință descoperă că mântuirea ne vine numai din inițiativa lui Dumnezeu prin Isus Cristos.

Valoarea unui suflet se măsoară prin mărimea recunoștinței. Ea este semnul distinctiv de ridicare a sentimentelor și a gândurilor, afirmă abatele Huvelin.

Recunoștința este icoana credinței mântuitoare. Zece s-au vindecat, dar numai unul s-a mântuit prin credința că ceea ce a primit nu i se datorează, ci este un dar, menit să facă din el însuși un alt dar pentru alții. Din moment ce primim daruri, este dovada cea mai grăitoare că Dumnezeu ne iubește și are încredere în noi, că investește în noi valori menite să aducă la credință și la mântuire, la fericirea și la viața veșnică pe toți cei din jurul nostru.

Câți îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul credinței? Ce ar fi viața noastră fără speranță? Un iad. Câți îi mulțumim pentru dânsa? Recunoștința leprosului vindecat a devenit obiect de mântuire pentru mulți, chiar și pentru noi, fiindu-ne exemplu. I-am mulțumit lui Dumnezeu că l-a vindecat și ni l-a dat ca model de recunoștință?

De ce ceilalți nouă nu s-au întors și nu și-au arătat recunoștința față de binefăcătorul lor? Le-a lipsit credința. Ei sunt icoana majorității oamenilor. S-au grăbit să se arate preoților, după cum au fost trimiși de Isus conform Legii, ca apoi să fie integrați legal în comunitate și societate și așa să-și poată satisface datoriile lor omenești. Dar luându-se cu cele ale lumii, au uitat de cele dumnezeiești. Unii dintre ei nu s-au mai întors fiindcă au crezut că vindecarea se datorează faptului că s-au rugat, au cerut-o. Nu știau că Dumnezeu nu este dator nimănui, chiar dacă este rugat. El s-a obligat să ne asculte rugăciunea când căutăm mântuirea, împărăția cerurilor și pe Duhul Sfânt (Lc 11,13). Alții, probabil, nu s-au întors la Isus fiindcă au considerat drumul spre preoți și darul prescris de Lege drept medicamentul care le-a adus vindecarea. La fel putea să vadă și Naaman sirianul în drumul spre Iordan și în scufundarea de șapte ori în apă un medicament și o dezlegare de datoria recunoștinței prin efortul depus, dar credința a fost aceea care l-a făcut să vadă un pas mai departe decât știința. Unii, probabil, nu s-au mai întors de frica persecuției din partea preoților la care s-au prezentat, ca nu cumva să fie scoși din sinagogă, dacă vor susține că Isus i-a vindecat, așa cum s-a întâmplat cu Bartimeu, orbul din naștere, vindecat de Mântuitorul (cf. In 9,22). Frica închide poarta recunoștinței în multe cazuri.

Expresive sunt cuvintele sfântului papă Clement Romanul: Un suflet recunoscător își atrage prietenia lui Dumnezeu; un suflet nerecunoscător este prada diavolilor.

Nerecunoștința este plata omului vechi care încă nu s-a ridicat din starea barbariei. Focion, care a fost de 45 de ori în fruntea atenienilor în cele mai grele lupte și i-a condus la cele mai strălucitoare victorii, la vârsta de 80 de ani, a fost învinuit de trădare și condamnat la moarte. A trebuit să bea paharul cu otravă, fără a i se da dreptul de a se apăra. După ce a golit paharul, a zis unui prieten: Te rog, mergi și spune fiului meu să nu se răzbune pe atenienii care mi-au făcut atâta nedreptate și să dea uitării această crimă! A murit în anul 317 înainte de Cristos. Nici Socrate n-a avut o soartă mai bună, deși propovăduia cunoașterea de sine pentru a ajunge la nonviolență.

Noi, fraților, conștienți de ceea ce ne spune sfântul Iacob că orice dar de preț și orice bun desăvârșit ne vine de sus, coboară de la Părintele luminilor (1,17), să facem toate în numele Domnului Isus și să-i mulțumim prin el lui Dumnezeu Tatăl (Col 3,17), recunoscând cu umilință că el nu are trebuință de recunoștința noastră, dar credem că este un mare dar al său, ca să-i arătăm recunoștință, căci, deși lauda pe care i-o aducem nu adaugă nimic maiestății sale nemărginite, în schimb ea ne obține harul mântuirii prin Domnul nostru Isus Cristos (Prefața a IV-a ferială). Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/529/