Predici

Ca să înţelegem sensul lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi, şi chiar din fiecare duminică, trebuie să ştim că pe perioada a trei ani, începând cu duminica I din Advent şi până la solemnitatea lui Cristos, Regele Universului avem ciclul A, B şi C, fiecare având specificul învăţăturilor sale. Avem anul A în care tema centrală este facerea lumii, cu lecturi din Vechiul Testament şi întruparea Fiului lui Dumnezeu cu lecturi din Noul Testament, adică viaţa veche şi viaţa nouă. Anul B are ca temă centrală opera răscumpărării în plină desfăşurare. Anul C pune în evidenţă roadele răscumpărării şi escatologia, calea spre sfârşitul acestei lumi. Aceste trei perioade corespund celor trei stadii ale vieţii noastre de pe pământ: copilărie, tinereţe şi bătrâneţe, precum şi conştientizarea asupra celor stadii ale vieţii: viaţa pământească, opera Tatălui ceresc pe care o moştenim de la Adam; viaţa cea nouă adusă de Isus, unirea dintre natura divină şi cea umană în persoana Cuvântului pe care o primim mai ales prin Euharistie şi, în sfârşit, viaţa îngerească spre care tindem, viaţa veşnică.

Fiind în perioada anului C şi apropiindu-ne tot mai mult de sfârşitul lui, lecturile se referă la un anumit rod al răscumpărării, necesar perioadei escatologice: răbdarea.

Profetul Habacuc, descumpănit din cauza atâtor nedreptăţi şi pierzându-şi răbdarea, se adresează lui Dumnezeu cu un fel de reproş: Pentru ce mă faci să văd nedreptatea şi tu rămâi ca un simplu spectator în faţa nedreptăţii ce mi se face? Domnul îi arată că va veni timpul dreptăţii, dar până atunci este de trebuinţă răbdarea, fiindcă: Dacă ţi se pare că întârzie, aşteapt-o!

Sfântul apostol Paul (lectura a II-a) îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei la acelaşi lucru: răbdare, statornicie în încercări şi în suferinţe, în veghere asupra depozitului credinţei.

Isus a vorbit într-o zi mulţimilor, de faţă fiind şi ucenicii săi, despre necazurile mari care se vor abate asupra lumii la sfârşitul veacurilor. Ucenicii, dându-şi seama că pentru a suporta acele chinuri este nevoie o mare doză de răbdare, îi adresează lui Isus rugămintea: Doamne, măreşte în noi credinţa!

Cu cât credinţa este mai mare, cu atât şi răbdarea este mai puternică, cu atât curajul de a suporta cu seninătate contrarietăţile vieţii şi mai ales ale sfârşitului este mai tare.

Răbdarea în purtarea crucii de fiecare zi este profeţia celei escatologice. Dacă azi cineva şi-o pierde atât de uşor, dacă nu-şi stăpâneşte nervii, cum va fi la sfârşit? Va suporta uşor necazurile din ziua de apoi acela care trăieşte cu credinţa că este un simplu servitor în această lume şi nu face altceva decât ceea ce este dator să facă. Orice servitor are trebuinţă de multă răbdare pentru a împlini toate dorinţele şi mofturile stăpânului său şi de la care nu speră să primească în schimb decât firimiturile de pe masa banchetului. Dar noi, ca să putem împlini voinţa sfântă a lui Dumnezeu, avem trebuinţă şi de mai multă răbdare, însă trăim cu speranţa că ne va răsplăti cu gloria învierii, ca pe Isus, care s-a făcut ascultător şi răbdător până la moartea pe cruce (Fil 2,8), devenind model de slujire şi numai din îndelunga lui răbdare noi aflăm mântuirea (2Pt 3,15). Prin urmare, viaţa noastră trebuie să fie o slujire continuă, ca să arătăm prin fapte că aparţinem lui Dumnezeu trecând cu răbdare prin multe necazuri (2Cor 6,4), fiindcă, dacă răbdăm în spirit de credinţă, vom domni împreună cu Cristos (2Tim 2,10), deoarece noi înşine numim fericiţi pe cei care au răbdare (Iac 5,11). Cum spune autorul Scrisorii către Evrei, anume că fără răbdare nu se poate împlini voinţa lui Dumnezeu (10,38); prin urmare, nici nu se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă numai cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt 10,22); ceea ce Scriptura accentuează şi mai clar: Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre (Lc 21,19).

Răbdarea mai este de trebuinţă şi pentru salvarea demnităţii umane, pentru dobândirea unui caracter puternic. Cât este de urât omul care îşi pierde cumpătul şi se pierde cu firea! Seamănă mai mult cu o fiară sălbatică dintr-o cuşcă unde muşcă gratiile. Omul răbdător se aseamănă cu sfântul martir Ştefan de sub ploaia de bolovani, faţa lui semăna cu faţa unui înger (Fap 6,15). Omul este chemat să înnobileze firea sa cu cele mai alese virtuţi, ca să ajungă pe cea mai înaltă culme a sfinţeniei, a desăvârşirii, până la asemănarea cu Tatăl ceresc, după cum cere Isus (Mt 5,48). Sfântul Toma de Aquino, întrebat după ce semn se poate cunoaşte omul sfânt, a răspuns: După răbdare. Smerenia se cunoaşte tot după răbdarea pe care o are cineva cu semenii săi, arătând pe omul lui Dumnezeu, fiindcă prin răbdare omul se aseamănă cu Creatorul, despre care stă scris că este îndelung răbdător (Ps 86,15; 103,8). Dumnezeu este răbdător fiindcă este iubire (1In 4,18) şi iubirea este îndelung răbdătoare (1Cor 13,4).

Trebuie să preţuim răbdarea şi pentru frumuseţea ei. Ea este semnul şi dovada unei înţelepciuni admirabile.

Un exemplu de răbdare. Se spune că un chinez avea un armăsar de toată frumuseţea. Într-o zi l-a scăpat din ogradă şi a fugit în pădure şi dus a fost, nu l-a mai găsit. Consătenii îl compătimeau zicând: Vai, ce nenorocire! Dar stăpânul păgubaş, rămânând senin şi liniştit, le spunea: Nenorocire sau noroc, cine ştie? După un anumit timp, armăsarul se întoarce acasă şi nu singur, ci urmat de o întreagă herghelie de cai sălbatici. Ograda i s-a umplut şi acum avea şi de vânzare. Consătenii îl felicitau pentru aşa noroc. Stăpânul le răspundea invariabil: Noroc sau nenorocire, cine ştie? Într-o zi, fiul său, încercând să călărească pe un cal sălbatic, a căzut rupându-şi piciorul. Consătenii îl compătimeau: Vai, ce nenorocire! Rămânând acelaşi, tatăl le răspundea: Nenorocire sau noroc, cine ştie? Nu a trecut mult timp şi a venit ordin de încorporare pentru toţi tinerii din sat. Începuse războiul. Toţi au plecat să dea ochii cu moartea şi doar câţiva aveau să se mai întoarcă, numai fiul său a rămas acasă în siguranţă, din cauza piciorului rupt. Ce noroc! ziceau părinţii îndureraţi de plecarea fiilor lor, la care tatăl le-a răspuns cu aceeaşi seninătate: Domnul dă noroc acelora care au răbdare cu împlinirea planurilor sale!

Putem constata aproape zilnic faptul că şi nenorocirea îşi are norocul ei, iar cel înţelept îţi păstrează frumuseţea de caracter prin răbdare. Răbdarea apără pacea sufletului. Cui i-a părut rău vreodată că a fost prea răbdător? Câţi nu s-au căit şi au plâns amar pentru faptul că şi-au pierdut răbdarea?

Un proverb african spune: Să nu zici că stelele mor când cerul se înnorează! Nu, stelele nu mor, dar norii care le acoperă strălucirea nu fac altceva decât să le spele faţa, adică atmosfera, ca apoi să apară şi mai strălucitoare. Norii suferinţei, care se abat asupra noastră, au menirea să spele faţa cerului din propria noastră conştiinţă, ca apoi să vedem mai bine faţa lui Dumnezeu, a sfinţilor şi a îngerilor săi din ceruri. Răbdarea ne dă siguranţa că norii trec, dar cerul rămâne împodobit cu aceleaşi stele, lună şi soare.

Ce să facem ca să avem răbdare?

Ceea ce a făcut profetul Habacuc, ceea ce au făcut apostolii, ceea ce au făcut martirii: s-au rugat. Să ne rugăm şi noi: Doamne, măreşte-ne credinţa!

Un necredincios zicea cu fală: Ce importanţă are că ai sau nu ai credinţă? Important este să fii om cinstit, de omenie, un gentilom. Un scriitor francez i-a răspuns: Desigur, aceasta ajunge, ca să nu ajungi la ocnă, în ştreang sau hulit de lume, dar nu este suficient pentru a ajunge în rai.

Nu numai credinţa ne este necesară, ci şi caritatea, fără de care nimeni nu-şi poate îndeplini misiunea de slujire, iar speranţa ne susţine moralul şi efortul că răbdarea poate schimba faţa lumii.

Un muntean bătrân se ruga aşa: Doamne, nu-ţi cer credinţa care să mă ajute să mut munţii din loc, pot lua dinamită să-i mişc, dacă este necesar, dar îţi cer să-mi dai atâta credinţă încât să mă pot mişca pe mine însumi pe calea care duce la paradis.

Aşa trebuie să ne rugăm şi noi, ca să putem îndepărta munţii păcatului din inimile împietrite, ca apoi să ne mişcăm liberi pe calea mântuirii. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin