Start > Ritul latin > Teologia răbdării

Teologia răbdării

1 December 2006
938 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul C)

Ca să înțelegem sensul lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi, și chiar din fiecare duminică, trebuie să știm că pe perioada a trei ani, începând cu duminica I din Advent și până la solemnitatea lui Cristos, Regele Universului avem ciclul A, B și C, fiecare având specificul învățăturilor sale. Avem anul A în care tema centrală este facerea lumii, cu lecturi din Vechiul Testament și întruparea Fiului lui Dumnezeu cu lecturi din Noul Testament, adică viața veche și viața nouă. Anul B are ca temă centrală opera răscumpărării în plină desfășurare. Anul C pune în evidență roadele răscumpărării și escatologia, calea spre sfârșitul acestei lumi. Aceste trei perioade corespund celor trei stadii ale vieții noastre de pe pământ: copilărie, tinerețe și bătrânețe, precum și conștientizarea asupra celor stadii ale vieții: viața pământească, opera Tatălui ceresc pe care o moștenim de la Adam; viața cea nouă adusă de Isus, unirea dintre natura divină și cea umană în persoana Cuvântului pe care o primim mai ales prin Euharistie și, în sfârșit, viața îngerească spre care tindem, viața veșnică.

Fiind în perioada anului C și apropiindu-ne tot mai mult de sfârșitul lui, lecturile se referă la un anumit rod al răscumpărării, necesar perioadei escatologice: răbdarea.

Profetul Habacuc, descumpănit din cauza atâtor nedreptăți și pierzându-și răbdarea, se adresează lui Dumnezeu cu un fel de reproș: Pentru ce mă faci să văd nedreptatea și tu rămâi ca un simplu spectator în fața nedreptății ce mi se face? Domnul îi arată că va veni timpul dreptății, dar până atunci este de trebuință răbdarea, fiindcă: Dacă ți se pare că întârzie, așteapt-o!

Sfântul apostol Paul (lectura a II-a) îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei la același lucru: răbdare, statornicie în încercări și în suferințe, în veghere asupra depozitului credinței.

Isus a vorbit într-o zi mulțimilor, de față fiind și ucenicii săi, despre necazurile mari care se vor abate asupra lumii la sfârșitul veacurilor. Ucenicii, dându-și seama că pentru a suporta acele chinuri este nevoie o mare doză de răbdare, îi adresează lui Isus rugămintea: Doamne, mărește în noi credința!

Cu cât credința este mai mare, cu atât și răbdarea este mai puternică, cu atât curajul de a suporta cu seninătate contrarietățile vieții și mai ales ale sfârșitului este mai tare.

Răbdarea în purtarea crucii de fiecare zi este profeția celei escatologice. Dacă azi cineva și-o pierde atât de ușor, dacă nu-și stăpânește nervii, cum va fi la sfârșit? Va suporta ușor necazurile din ziua de apoi acela care trăiește cu credința că este un simplu servitor în această lume și nu face altceva decât ceea ce este dator să facă. Orice servitor are trebuință de multă răbdare pentru a împlini toate dorințele și mofturile stăpânului său și de la care nu speră să primească în schimb decât firimiturile de pe masa banchetului. Dar noi, ca să putem împlini voința sfântă a lui Dumnezeu, avem trebuință și de mai multă răbdare, însă trăim cu speranța că ne va răsplăti cu gloria învierii, ca pe Isus, care s-a făcut ascultător și răbdător până la moartea pe cruce (Fil 2,8), devenind model de slujire și numai din îndelunga lui răbdare noi aflăm mântuirea (2Pt 3,15). Prin urmare, viața noastră trebuie să fie o slujire continuă, ca să arătăm prin fapte că aparținem lui Dumnezeu trecând cu răbdare prin multe necazuri (2Cor 6,4), fiindcă, dacă răbdăm în spirit de credință, vom domni împreună cu Cristos (2Tim 2,10), deoarece noi înșine numim fericiți pe cei care au răbdare (Iac 5,11). Cum spune autorul Scrisorii către Evrei, anume că fără răbdare nu se poate împlini voința lui Dumnezeu (10,38); prin urmare, nici nu se poate intra în împărăția lui Dumnezeu, fiindcă numai cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Mt 10,22); ceea ce Scriptura accentuează și mai clar: Prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele voastre (Lc 21,19).

Răbdarea mai este de trebuință și pentru salvarea demnității umane, pentru dobândirea unui caracter puternic. Cât este de urât omul care își pierde cumpătul și se pierde cu firea! Seamănă mai mult cu o fiară sălbatică dintr-o cușcă unde mușcă gratiile. Omul răbdător se aseamănă cu sfântul martir Ștefan de sub ploaia de bolovani, fața lui semăna cu fața unui înger (Fap 6,15). Omul este chemat să înnobileze firea sa cu cele mai alese virtuți, ca să ajungă pe cea mai înaltă culme a sfințeniei, a desăvârșirii, până la asemănarea cu Tatăl ceresc, după cum cere Isus (Mt 5,48). Sfântul Toma de Aquino, întrebat după ce semn se poate cunoaște omul sfânt, a răspuns: După răbdare. Smerenia se cunoaște tot după răbdarea pe care o are cineva cu semenii săi, arătând pe omul lui Dumnezeu, fiindcă prin răbdare omul se aseamănă cu Creatorul, despre care stă scris că este îndelung răbdător (Ps 86,15; 103,8). Dumnezeu este răbdător fiindcă este iubire (1In 4,18) și iubirea este îndelung răbdătoare (1Cor 13,4).

Trebuie să prețuim răbdarea și pentru frumusețea ei. Ea este semnul și dovada unei înțelepciuni admirabile.

Un exemplu de răbdare. Se spune că un chinez avea un armăsar de toată frumusețea. Într-o zi l-a scăpat din ogradă și a fugit în pădure și dus a fost, nu l-a mai găsit. Consătenii îl compătimeau zicând: Vai, ce nenorocire! Dar stăpânul păgubaș, rămânând senin și liniștit, le spunea: Nenorocire sau noroc, cine știe? După un anumit timp, armăsarul se întoarce acasă și nu singur, ci urmat de o întreagă herghelie de cai sălbatici. Ograda i s-a umplut și acum avea și de vânzare. Consătenii îl felicitau pentru așa noroc. Stăpânul le răspundea invariabil: Noroc sau nenorocire, cine știe? Într-o zi, fiul său, încercând să călărească pe un cal sălbatic, a căzut rupându-și piciorul. Consătenii îl compătimeau: Vai, ce nenorocire! Rămânând același, tatăl le răspundea: Nenorocire sau noroc, cine știe? Nu a trecut mult timp și a venit ordin de încorporare pentru toți tinerii din sat. Începuse războiul. Toți au plecat să dea ochii cu moartea și doar câțiva aveau să se mai întoarcă, numai fiul său a rămas acasă în siguranță, din cauza piciorului rupt. Ce noroc! ziceau părinții îndurerați de plecarea fiilor lor, la care tatăl le-a răspuns cu aceeași seninătate: Domnul dă noroc acelora care au răbdare cu împlinirea planurilor sale!

Putem constata aproape zilnic faptul că și nenorocirea își are norocul ei, iar cel înțelept îți păstrează frumusețea de caracter prin răbdare. Răbdarea apără pacea sufletului. Cui i-a părut rău vreodată că a fost prea răbdător? Câți nu s-au căit și au plâns amar pentru faptul că și-au pierdut răbdarea?

Un proverb african spune: Să nu zici că stelele mor când cerul se înnorează! Nu, stelele nu mor, dar norii care le acoperă strălucirea nu fac altceva decât să le spele fața, adică atmosfera, ca apoi să apară și mai strălucitoare. Norii suferinței, care se abat asupra noastră, au menirea să spele fața cerului din propria noastră conștiință, ca apoi să vedem mai bine fața lui Dumnezeu, a sfinților și a îngerilor săi din ceruri. Răbdarea ne dă siguranța că norii trec, dar cerul rămâne împodobit cu aceleași stele, lună și soare.

Ce să facem ca să avem răbdare?

Ceea ce a făcut profetul Habacuc, ceea ce au făcut apostolii, ceea ce au făcut martirii: s-au rugat. Să ne rugăm și noi: Doamne, mărește-ne credința!

Un necredincios zicea cu fală: Ce importanță are că ai sau nu ai credință? Important este să fii om cinstit, de omenie, un gentilom. Un scriitor francez i-a răspuns: Desigur, aceasta ajunge, ca să nu ajungi la ocnă, în ștreang sau hulit de lume, dar nu este suficient pentru a ajunge în rai.

Nu numai credința ne este necesară, ci și caritatea, fără de care nimeni nu-și poate îndeplini misiunea de slujire, iar speranța ne susține moralul și efortul că răbdarea poate schimba fața lumii.

Un muntean bătrân se ruga așa: Doamne, nu-ți cer credința care să mă ajute să mut munții din loc, pot lua dinamită să-i mișc, dacă este necesar, dar îți cer să-mi dai atâta credință încât să mă pot mișca pe mine însumi pe calea care duce la paradis.

Așa trebuie să ne rugăm și noi, ca să putem îndepărta munții păcatului din inimile împietrite, ca apoi să ne mișcăm liberi pe calea mântuirii. Amin.

Ritul latin