Start > Ritul latin > A fi sau a nu fi

A fi sau a nu fi

1 December 2006
997 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

O mână îngerească l-a apucat într-o zi de părul din creștetul capului pe profetul Ezechiel și l-a dus în templu ca să-i arate fărădelegile pe care le săvârșesc bătrânii poporului lui Israel. Ezechiel a văzut pe un zid mare pictate tot felul de animale și târâtoare considerate de Lege drept necurate și spurcate. Șaptezeci de bătrâni le incensau și fumul de tămâie se ridica spre cer. Domnul i-a zis profetului Ezechiel: Fiul omului, privește ce fărădelegi fac aceștia! Mă silesc să mă îndepărtez de sanctuarul meu (8,3-12). Animalele necurate și târâtoarele reprezentau idolii păgâni și patimile omenești la care se închinau bătrânii poporului, tocmai ei care erau obligați

să-l cinstească pe Iahve și să fie model de fidelitate față de Lege. Sfântul Toma de Villanova spune că fiecărui păcat mare îi corespunde un animal necurat, conform Legii, fiindcă omul când păcătuiește se animalizează și se aseamănă mult cu dobitocul respectiv. Pe peretele văzut de Ezechiel erau pictate, sau mai bine-zis apăreau ca la film, vipere, scorpioni, lei înfometați, cai, măgari sălbatici, câini, porci etc.

Dacă l-am trece pe fiul risipitor din parabola de azi prin filiera celor văzute de profet, ne vom convinge că se asemăna cu multe dintre animalele văzute. Vipera și scorpionul otrăvesc; el a otrăvit sufletul tatălui, dar mai ales al fratelui mai mare care se pare că nici nu a mai avut leac de vindecare; leii înfometați scot răgete care să înspăimânte acele animale pe care el urmează să le atace; fiul risipitor spune cu aroganță și apăsat tatălui să-i dea partea de avere, pe care o consideră prada sa; caii aleargă, fug cât pot mai tare; fiul cel mic fuge mai repede decât caii într-o țară îndepărtată, dornic să-și satisfacă plăcerile josnice; măgarii sunt cunoscuți pentru impertinența și încăpățânarea lor; fiul, cu toate insistențele bătrânului tată, rămâne ca un catâr pe poziție; câinii, mai ales cei sălbatici și șacalii, se adună în haite și atacă; risipitorul a adunat în jurul său pe toți și pe toate cele de teapa lui și au atacat virtuțile și bunul simț uman; porcii sunt cunoscuți pentru plăcerea lor de a se băga în noroi; fiul risipitor s-a scufundat în mocirla destrăbălărilor mult mai mult decât porcii în noroi, de aceea a ajuns să-i păzească și să-i hrănească, dar el nu avea voie să le mănânce roșcovele lor.

A fi sau a nu fi om. Aceasta este problema. Cum să o rezolvăm?

Din această parabolă s-au tras, cred, cele mai multe și mai folositoare învățături. Ne vom limita la câteva. O primă învățătură este aceasta, ea îl caracterizează atât de mult pe omul orbit de patimi încât Isus a ținut cont de condiția umană și pe cruce, de aceea l-a rugat pe Tatăl să-i ierte pe oameni că nu știu ce fac (Lc 23,24). Ignoranța ne caracterizează pe toți. Cel care păcătuiește este un ignorant mic; cel care se crede perfect este un ignorant mare. Ambii au nevoie de convertire. Ca fiecare să ajungem aici, este necesară rugăciunea sinceră: Tată, am păcătuit împotriva cerului și a ta.

Oamenii păcătuiesc fiindcă nu știu ce fac. Nu cunosc răutatea păcatului, nu cunosc ofensa pe care o aduc lui Dumnezeu, nu cunosc nici primejdia în care își aruncă propriul suflet și nici consecințele funeste în care își aduc chiar această viață pământească. Păcătosul se aseamănă cu nechibzuința, cu imprudența unor copii care, în jocul lor de-a caii și călăreții, se leagă de gât cu o sfoară și, când se întâmplă ca aceasta să-i strângă mai tare, în loc să desfacă lațul încet și cu grijă, trag mai tare de sfoară, cu speranța că se va rupe și se vor elibera, dar se sufocă mai repede ca în spânzurătoare. Păcătosul crede că, dacă își va satisface o dată pofta, se va mulțumi deplin și se va elibera de cerințele tiranice ale trupului și apoi va trăi fericit. Se înșală: pofta satisfăcută, devenită păcat, sufocă fericirea. Din acest motiv, comentatorii parabolei au tras și această concluzie: în țara în care nu este Dumnezeu va fi mereu o mare foamete. O bucurie care nu vine de la Dumnezeu, din trăirea virtuții, nu poate satisface cerința imperioasă din firea omului de a fi om. Este cunoscut în psihologie că nici un contact sexual, între cei care au dreptul legitim la el, nu satisface, nu mulțumește deplin pe parteneri, cu atât mai puțin pe hoții de plăceri. Augustin din Tagaste a gustat în tinerețe, timp de șaptesprezece ani, din plăcerile neiertate și iată mărturia lui de mai târziu, după convertire: Tu, Doamne, știai cât sufeream. Răul mă rodea până în măduva oaselor. Și cât eram de nenorocit! Obișnuința de a-mi îndestula poftele fără frâu mă făcea să sufăr îngrozitor. Mai puteam numi viață o astfel de viață? Tristețea se găsea din belșug în inima mea. Doamne, tu ai făcut inima noastră pentru tine și neliniștită este până ce nu se va odihni în tine. Are dreptate și scriitorul italian Gabriele D’Annunzio când spune: Păcatul trebuie să fie trist, fiindcă orice ființă conștientă, dacă este pusă în afara ordinii, trebuie să sufere. Da, fiindcă în afara ordinii se simte duhoarea morții. Ordinea este ca omul să fie om, antropos, ființa cu privirea îndreptată spre cer. Cel cu privirea îndreptată spre pământ îmbătrânește înainte de vreme. Iată mărturia lui Pier Loti: Am gustat din toate plăcerile; iar acum mă simt foarte bătrân, cu toate că sunt ca vârstă încă foarte tânăr.

Oamenii se cred buni, dar nu știu ce cred.

Fiul mai mare din parabola evangheliei de azi, otrăvit de plecarea fratelui mai mic, a rămas acasă lângă tatăl său, muncea și se arăta ascultător. Urmărea să-i facă bucurie bătrânului tată, să-i suplinească lipsa fratelui și să-i răsplătească iubirea părintească? Nu. Își slugărea propriul egoism și aștepta să vină ziua când tatăl să-i devină slugă, dându-i tot ce are, tot ce se cuvine întâiului-născut, începând cu iedul veseliei în compania prietenilor săi.

De multe ori credem că îi slujim lui Dumnezeu prin rugăciune, post, pomană, prin primirea sfintelor taine etc., dar în realitate ne slugărim pe noi înșine și vrem să-l câștigăm pe Dumnezeu de partea noastră, ca să nu ne lipsească nimic din ceea ce ne cere inima, scutindu-ne de crucea cea de toate zilele. Dacă nu o face, plângerile se țin lanț. Și dreptul Iob s-a plâns de nenorocirile care s-au abătut asupra lui, fiindcă era conștient că nu greșise cu nimic înaintea lui Dumnezeu, era conștient că făcuse tot ceea ce a depins de el ca să nu jignească iubirea divină care l-a creat și i-a dat totul; avea dreptul să se plângă fiindcă nu înțelegea tratamentul dur la care a fost supus, dar în cele din urmă Dumnezeu îi descoperă că iubirea sa i-a trimis suferința ca pe o carismă, nu atât pentru el, cât mai ales pentru alții, să împartă altora învățătura pe care el a scos-o din suferință: credința în înviere, prefigurându-l pe Isus de pe cruce, care se plânge de ignoranța propriei soarte: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34). Suferința îl duce pe cel vinovat la convertire și pe cel nevinovat la înviere: fratele tău era pierdut și s-a aflat, era mort și a înviat.

A fi om înseamnă a fi ca Moise. Om ca prin oameni să obții glorie și preamărire lui Dumnezeu. Omul viu este gloria lui Dumnezeu, spune sfântul Irineu. Pentru că Moise iubea slava lui Dumnezeu a intervenit pentru salvarea poporului israelit, renunțând la cinstea personală de a fi părintele unui nou popor. Cine iubește gloria lui Dumnezeu iubește și mulțimea ignoranților păcătoși mici și mari. Iubirea este salvatoare. Dacă este adevărată învățătura care susține că mai mare cinste este pentru un împărat de a-și salva un supus decât de a omorî o mie de dușmani, cu atât mai mult trebuie să căutăm și noi cinstea de a salva ceea ce aduce, nu numai slavă lui Dumnezeu, dar și cea mai mare bucurie în cer: convertirea celui păcătos, începând fiecare cu sine, precum spunea un bun creștin: Doamne, lumea este rea, tu fă-o mai bună începând cu mine; să avem sinceritatea sfântului Paul spunând: Isus a venit să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care primul sunt eu (lectura a II-a).

Cine se smerește poate fi sigur că va găsi în Dumnezeu o inimă de tată și una de mamă în Isus Cristos în ziua judecății, auzind cuvintele mângâietoare: Erai mort, dar ai înviat. Intră în împărăția Tatălui meu! Amin.

Ritul latin