Primele două lecturi ale Liturgiei cuvântului de azi ne atrag atenţia asupra martorilor învierii lui Isus: apostolii, în frunte cu Petru. Ei sunt maltrataţi fiindcă îl predică pe Isus înviat şi se bucură că pot oferi această mărturie fizică despre marele adevăr central al credinţei. Apostolul Ioan, depăşind barierele materiale, vede Mielul, care a fost înjunghiat şi jertfit, cum îşi primeşte răsplata din partea întregii creaţii.

Oare numai suferinţa şi contemplaţia jertfei pot face martori ai învierii Domnului? Oare numai vederea şi atingerea rănilor lui Isus înviat pot da tăria martiriului? Azi, mai putem avea martori ai învierii lui Isus? Da. Iată un exemplu, printre mii de altele! Când un soldat din Corpul de Armată Italiană, ajuns până în Rusia în timpul Celui de-al II-lea Război Mondial, a ucis o tânără din pură răutate din localitatea Rikowo, tribunalul militar l-a chemat în judecată. La proces, mama victimei, întrebată ca parte lezată ce pretenţie are, a spus: Să ajungă în harul lui Dumnezeu. Apoi, întorcându-se spre judecători, a adăugat: Aici este o mamă care plânge… Faceţi ca o altă mamă să nu aibă de ce plânge în Italia! Iubirea care ştie să ierte este întotdeauna un martor al vieţii, al învierii lui Isus.

Să facem un pas mai departe şi vom găsi şi alţi martori, mai ales dintre acei pentru care sfântul Francisc de Assisi se roagă: Să te laude, Stăpâne, cel ce iartă cu iubire; cel ce-ndură pentru tine nedreptăţi şi prigonire, deoarece aceasta este suprema mărturie despre moartea şi învierea Domnului până când va veni a doua oară. Isus înviat cere tuturor acelora care au avut fericirea să-l vadă, să facă ceva: femeilor venite la mormânt le cere să-i anunţe pe ucenici ca să meargă în Galileea pentru a-l vedea (cf. Mt 28,10). Ucenicii au mers, dar acolo nu au stat cu mâinile în sân. Petru a zis celorlalţi: Mă duc să pescuiesc; şi ceilalţi au mers cu el. Toată noaptea s-au trudit şi nu au prins nimic. Cred că întorcându-se spre mal şi-au adus aminte că au mai păţit şi altădată aşa ceva şi acum se gândesc: Ei, dacă ar fi şi acum Învăţătorul printre noi, sigur că nu ne-am întoarce cu bărcile goale! Isus cere fiecăruia un efort, care uneori pare zadarnic, însă de fiecare dată apare el pentru a rezolva problema. Ucenicii văd un străin pe mal, care îi întreabă: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Trişti, obosiţi, flămânzi şi aproape speriaţi, răspuns cu un Nu categoric. Le spune: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrei şi veţi prinde! Au ascultat şi au prins 153 de peşti atât de mari că, în mod normal, ar fi trebuit să se rupă mrejele. Ioan recunoaşte cel dintâi că aici este degetul lui Dumnezeu şi spune: Este Domnul.

Aceeaşi minune înainte şi după înviere, dar efectele sunt diferite. La prima pescuire minunată, când Isus i-a spus lui Petru să arunce mreaja, el a obiectat: Toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic (Lc 5,5); la pescuirea de după înviere, Petru aruncă mreaja fără să mai comenteze, deşi cel care îi ceruse acest lucru era un străin. De ce? Înainte de învierea Mântuitorului aruncase mreaja pentru sine, nu era încă ucenicul lui Isus; acum îi cere un flămând şi Petru crede că Dumnezeu este Dumnezeul vieţii. A învăţat de la Isus că trebuie să ajungă pescar de oameni (Lc 5,10). Petru înţelege că chiar dacă n-ar prinde peşte, ar câştiga iubirea flămândului prin efortul său zadarnic. Dar nu, Isus se ascunde sub chipul oricărui străin şi poate face minuni.

Cu cât omul are mai multă credinţă în iubirea făcătoare de minuni – Credinţa lucrează prin caritate (Gal 5,6) – cu atât este mai harnic. Hărnicia creştină este o mărturie a învierii, fiindcă ea apropie pe om de om mai mult decât apropie natura pe frate de frate. Dacă i-ar fi cerut Andrei lui Petru să arunce mreaja, aşa cum i-a cerut “străinul” de pe mal, nu ştiu dacă ar fi făcut-o.

La prima pescuire minunată Petru cade în genunchi şi îl roagă pe Isus să se depărteze de el, zicând: sunt un om păcătos, Doamne (Lc 5,8). Isus i-a răsplătit ascultarea peste aşteptări: Vei fi pescar de oameni (Lc 5,10); acum, aflând că este Domnul, se aruncă în apă, ca să ajungă cât mai repede la Isus, pe care l-a tăgăduit în pătimire, ca să-i ceară iertare. Este mai convins acum decât atunci că este păcătos, dar acum crede în iubirea lui Isus mai mult decât atunci şi de aceea nu-i cere să se depărteze, ci iubirea îl atrage ca un magnet. Ajuns la Isus, Petru nu se înşală, acesta îi cere o declaraţie deschisă şi întreită despre iubire, după care, din pescar de oameni îl face cap al Bisericii sale: Paşte mieluşeii mei! Paşte oile mele! Nu numai atât, ci îi mai descoperă că însăşi moartea lui va fi o preamărire a lui Dumnezeu şi, pentru a ajunge la înviere, asemenea Învăţătorului, îi spune: Urmează-mă! (In 21,15-19).

De fapt, Isus invitându-l pe Petru să-l urmeze în moarte şi apoi în înviere, invită întreaga Biserică pe care i-a încredinţat-o deci şi pe noi. Ascultarea de urmaşul lui Petru, de capul văzut al trupului mistic, ne face martori ai învierii lui Cristos.

Sensibilitatea şi gentileţea lui Isus sunt dovada autenticităţii lui Isus istoric cu Isus înviat din morţi. El îi numeşte pe ucenici drept fiii mei, dovedindu-le că prin moartea şi învierea sa i-a născut la o viaţă nouă, la viaţa harului pe care ne-a adus-o prin întrupare. Comportamentul lor de oameni noi este răsplătit prin 153 de peşti mari, semn al minunilor pe care ei le vor realiza în lume, când primii creştini se vor recunoaşte între ei prin semnul peştelui; le aprinde focul în chip minunat, semn al iubirii noi care trebuie să le conducă viaţa; le prăjeşte peştele pe care el însuşi l-a prins în chip minunat, ca semn că iniţiativa lor apostolică îi aparţine; îi invită cu drag: Veniţi şi mâncaţi! semn a ceea ce ei vor trebui să facă în lume: să invite pe toţi oamenii la masa euharistică in persona Christi – în persoana lui Cristos. Pentru ca masa să le priască din plin, datorită ascultării, muncii şi aportului personal, Isus le cere să aducă şi să frigă ceva din peştii pe care ei i-au prins, fiindcă acum li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut că el este Domnul, stăpânul a toate, iar ca să-şi aducă aminte că în munca apostolică nu vor duce lipsă de nimic, Providenţa îi va însoţi pretutindeni. Şi, fiindcă ucenicilor nu le venea să creadă ochilor că Isus înviat îşi continuă activitatea sa de slujire – Fiul Omului a venit să slujească şi nu să fie slujit (Mt 20,28) – le dă să mănânce, adeverindu-şi învăţătura: Tatăl meu lucrează şi eu lucrez (In 5,17) deci viaţa veşnică nu-i o stare inertă, ci o activitate creatoare de noi şi noi minuni.

Credinţa în învierea lui Isus trebuie să ne facă şi mai harnici! Cu câtă bucurie şi satisfacţie citim documentele istorice în care ne este relatată hărnicia strămoşilor noştri (cf. Originea ceangăilor din Moldova, pag. 123 nr. 51; pag. 152, nr. 104). Avem toată convingerea că numai credinţa în înviere i-a făcut astfel.

Alţi martori ai învierii din zilele noastre sunt toţi acei care din spirit de credinţă participă în fiecare duminică la sfânta Liturghie, fiindcă duminica – Dies Domini – este mărturia istorică a învierii lui Isus, pe care primii creştini au sărbătorit-o cu bucurie, părăsind sabatul evreilor. Cei care îşi plâng păcatele şi aleargă, asemenea lui Petru la Isus de pe mal, la scaunul de spovadă pentru a simţi fericirea iubirii care iartă, mărturisesc învierea; cei care se pregătesc bine pentru moarte, ca prin ea, asemenea lui Petru, să-l preamărească pe Dumnezeul cel viu; cei care, ascultând de urmaşul lui Petru, înţeleg din învăţătura lui că misterul credinţei este izvorul vieţii, deoarece iubirea este mai tare ca moartea, aşa cum o afirmă sfântul Paul inspirat de Duhul Sfânt: Dragostea nu piere niciodată (1Cor 13,8), sunt martori ai învierii Domnului.

Maica Tereza de Calcutta a ieşit într-o seară în stradă şi a găsit un muribund pe care l-a luat şi l-a dus în casă, acordându-i îngrijirea necesară. Când acesta şi-a revenit, i-a zis: Am trăit toată viaţa ca un animal, de ce vrei să mă faci să mor ca un om? Ea i-a răspuns: Faţa ta este faţa lui Isus. Pentru maica Tereza muribundul, bolnavul şi flămândul erau ca străinul pe malul lacului Genezaret care a cerut apostolilor de mâncare. Prin iubirea ei, maica Tereza de Calcutta dădea tuturor năpăstuiţilor convingerea că fiecare, numai murind ca om, cu demnitatea de persoană primită de la Tatăl, va ajunge la bucuria învierii cu Cristos.

Noi, prin ce fel de fapte ne arătăm credinţa în învierea lui Isus care este garanţia învierii noastre? Trebuie să luăm problema în serios, deoarece este vorba de veşnicia fericită sau nefericită; cum spune proverbul: Fiecare va dormi aşa cum îşi aşterne.