Start > Ritul latin > Învierea confirmă

Învierea confirmă

1 December 2006
961 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a II-a după Paște (Anul C)

Cu o duminică înainte de solemnitatea Învierii Domnului, adică în Duminica Floriilor, am constatat că pătimirile Domnului au în ochii celui credincios o semnificație religioasă întreită, reprezentând: martiriul profetului, sacrificiul preotului și eșecul regelui. Cristos dovedise în viața sa publică de trei ani, prin cuvintele, faptele și mai ales prin semnele și minunile săvârșite, că se bucură de prerogativele de profet, preot și rege în gradul cel mai înalt, dar în timpul pătimirii a fost insultat în chipul cel mai josnic în toate trei și el nu a reacționat în nici un fel pentru a le apăra. În curtea lui Caiafa, oamenii de pază l-au legat la ochi și, lovindu-l, îi ziceau: Profețește, cine te-a lovit? (Lc 22,64; Mt 26,68). În pretoriul lui Pilat, soldații cohortei romane îl dezbracă de haina lui, îmbrăcându-l cu o altă zdreanță din purpură roșie, îi pun pe cap o coroană de spini și o trestie în mână drept sceptru regal și-i zic: Bucură-te, regele iudeilor! (Mt 27,29). Rolul său sacerdotal și în același timp de victimă este batjocorit de soldații de sub cruce care i-au luat haina fără cusătură, semn al marelui preot, pe care o joacă la zaruri, iar cărturarii și bătrânii îi zic cu dispreț: Pe alții i-a mântuit, pe sine însuși nu se poate mântui. Este regele lui Israel. Să se dea acum jos de pe cruce și vom crede în el! S-a încrezut în Dumnezeu! Să-l scape acum, dacă îl iubește, a zis doar: “Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27,41-43).

Acum, la o săptămână după Paște, găsim în misterul învierii glorificat tot ceea ce a fost batjocorit și umilit în misterul pătimirii? Da, din plin!

Preamărirea profetului.

Isus profețise: Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în mine va face și el faptele pe care le fac eu, ba și mai mari decât acestea va face, căci eu merg la Tatăl, ca Tatăl să fie preamărit în Fiul (In 14,12-13). Și iată apostolii, datorită credinței lor în înviere, săvârșesc semne și minuni în popor; oamenii scoteau bolnavii în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi ca, venind Petru, măcar umbra lui să cadă asupra lor, de asemenea și pe cei chinuiți de duhuri necurate și toți se vindecau (lectura I-a). Profetul înviat îi împărtășește lui Ioan taine care se vor revela ulterior și-l înzestrează cu misiune profetică, spunându-i: Scrie cele pe care le-ai văzut, cele ce sunt și cele ce vor fi după acestea (lectura a II-a). Iar profeția făcută lui Toma, că vor fi mai fericiți cei care cred fără să fi văzut decât cei care văd și cred, o trăiește lumea creștină de două milenii, precum și noi cei de azi.

Preamărirea marelui preot și jertfa.

Roadele jertfei preotului preamărit prin înviere, pe care Ioan l-a văzut îmbrăcat în veșmânt lung până la glezne, asemenea cămășii fără cusătură, sunt cele mai frumoase.

Isus înviat a venit și a stat în mijlocul lor. Această prezență devine semnul unei prezențe continue, până la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28,20). Iată primul rod al jertfei sale adus de înviere: prezența permanentă în mijlocul acelora care se adună în numele lui (cf. Mt 18,20). Isus le-a zis: Pace vouă! Mântuitorul aduce pacea. O, dacă ar înțelege oamenii că pot trăi în pace numai sub steagul lui Isus înviat! Credința în înviere ar scuti omenirea de febra înarmărilor și de frica apocaliptică a războaielor. La ce bun să ucizi, dacă cei uciși vor învia și te vor acuza la judecată? Învierea ne cheamă pe toți să trăim în pace, fiindcă numai pacea ne poate conștientiza că Dumnezeu este iubire, că Tatăl ne așteaptă în împărăția sa, unde Isus ne pregătește locul de fericire veșnică.

Duhul Sfânt este tot un dar pascal, un rod glorios adus de Isus înviat. Duhul Sfânt, care ne sfințește și ne dă puterea necesară pentru a-i spune lui Dumnezeu Abba-Tată (Gal 4,6), este darul necreat care ne dă permanență veșnică și ne face fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai paradisului. Dar nici aici n-am fi fericiți, dacă nu am obține eliberarea din lanțurile păcatelor.

Învierea îl preamărește pe Cristos în marele dar preoțesc al iertării: Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate.

Credința, care este cheia paradisului, am obținut-o tot prin învierea marelui preot și victimă din cele spuse lui Toma: Adu-ți degetul încoace; vezi mâinile mele; întinde-ți palma și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios! (Evanghelia); iar bărbați și femei, în număr din ce în ce mai mare, primeau credința în Domnul (lectura I-a). Isus înviat, aducându-l pe Toma la credință, ne aduce și pe noi, mai ales că la jertfa Euharistică, îndată după momentul prefacerii, mărturisim în cuget: Domnul meu și Dumnezeul meu, iar cu buzele, cu inima și cu faptele: Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni (LR). Credința este aceea care ne adună pe noi în fiecare zi întâi din săptămână, duminica, în jurul apostolilor, episcopilor și preoților, pentru a ne ruga împreună, pentru a asculta cuvântul Domnului și pentru a lua parte la frângerea pâinii euharistice.

Toate adunările, în care Cristos își afirmă prezența, sunt aducătoare de bucurie, fiindcă adevărata bucurie, preludiul fericirii veșnice, este un dar al învierii: Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul; femeile venite la mormânt sunt îndemnate atât de îngeri, cât și de Isus însuși, să se bucure.

Victoria regelui.

Sfântul Ioan ni-l arată pe Isus, regele glorificat prin înviere, sub chipul celor șapte sfeșnice de aur care reprezintă toată puterea sa divină; brâul de aur, cu care este încins Fiul Omului, reprezintă preoția regească; regalitatea sa este sacerdotală, religioasă; egalitatea sa cu Tatăl veșnic, ca persoană divină, ne este arătată de cuvintele primul și ultimul, adică el este alfa și omega, începutul și sfârșitul, adică rațiunea de a fi a întregii omeniri și a tot ce există în afara lui Dumnezeu. El este rațiunea existențială a toate, începutul și ultima treaptă în care omul își găsește plinătatea evoluției sale până la învierea din morți. El este regele vieții, fiindcă în mâinile sale sunt cheile asupra morții și iadului; el singur poate aduce omului eliberarea definitivă și, când este recunoscut și mărturisit ca Domn, se poate auzi sentința: Fericit ești, pentru că ai crezut. Aceasta este fericirea independenței noastre obținută de Domnul.

Cristos, regele învierii tuturor, încredințează acelora care îl văd o misiune apostolică, îi face solii împărăției sale, dându-le posibilitatea de a-și mări bucuria lor prin împărtășirea ei cu alții. Mariei Magdalena îi zice: Mergi și spune fraților mei că mă urc la Tatăl meu și la Tatăl vostru (In 20,17); grupului de femei spune: Mergeți și spuneți fraților mei să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea (Mt 28,10); celor doi ucenici în drum spre Emaus, ajunși la domiciliu, fericiți de a-l avea în mijlocul lor ca pe un necunoscut, le dă pâinea frântă a comuniunii care îi silește să se întoarcă la Ierusalim în miez de noapte, spre a vesti bucuria învierii lui Isus; apostolilor le spune: Mergeți în toată lumea și vestiți evanghelia la toată făptura. Cine va crede și se va boteza, se va mântui (Mc 16,15-16), adică va avea parte de fericirea veșnică.

Misiunea noastră apostolică este de a arăta lumii rănile glorioase ale lui Isus înviat: iubire în locul urii; cumpătare în locul lăcomiei; dărnicie în locul zgârceniei; virtute în locul viciului; viață în locul morții copiilor abia zămisliți etc.

André Frossard spunea într-un interviu din 15 februarie 1970: Catolicilor de azi aș vrea să le spun că în ciuda oricăror discuții și incertitudini, adevărul este totdeauna de partea lor. Și adevărul este o forță imanentă, nu este istoria, nu este ceva, dar este cineva. Și acel cineva este dulce și grațios. Printr-o străfulgerare frapantă am înțeles că creștinismul constă mai mult în dragoste și, ceea ce ne-ar întrista la sfârșitul vieții, ar fi că nu am iubit îndeajuns.

Ca să nu ne pară rău atunci, să-i cerem lui Isus înviat să țină mereu tot mai vie iubirea noastră! Amin.

Ritul latin