Singurătatea pustiului a fost locul de refugiu al marilor spirite creatoare în toate timpurile. Aici omul poate sta de vorbă cu el însuşi; îşi poate auzi glasul conştiinţei şi îndemnurile inimii, se analizează şi se cântăreşte; îşi descoperă chemarea, o evaluează şi o reevaluează; îşi pansează rănile sufletului, îşi spală conştiinţa în lacrimi şi îşi readună forţele; în liniştea pustiului îşi iau avânt gândurile nobile, se conturează şi înfloreşte idealul, se făuresc planuri îndrăzneţe, se plămădesc marile creaţii şi se iau cele mai importante hotărâri etc. Dar, ceea ce este cel mai important, e faptul că aici, în liniştea de mormânt a pustiului, înfloreşte iubirea cea mai nobilă şi cea mai sfântă, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de aproapele. Moise a stat patruzeci de zile şi nopţi pe muntele Sinai, înainte de a primi tablele Legii, Decalogul. Şi cine l-a iubit mai mult pe Dumnezeu şi pe poporul ales decât el? Prefera să fie nimicit el însuşi, numai să fie salvat poporul. Ilie a fost în singurătate patruzeci de zile până să ajungă la Horeb, muntele lui Dumnezeu. A postit patruzeci de zile pentru a obţine ploaia pentru poporul înfometat şi însetat din cauza secetei care bântuia de trei ani şi jumătate. Oare nu aceste posturi

le-a atras cinstea de a sta alături de Isus, unul la dreapta şi altul la stânga, pe muntele Tabor, în ziua schimbării la faţă? Saul, după ce a stat câteva zile în singurătatea cămăruţei în casa lui Iuda din Damasc (cf. Fap 9,11) postind şi rugându-se, se retrage în pustiul Arabiei (cf. Gal 1,17) pentru câţiva ani. Şi cine i-a iubit mai mult pe oameni decât el, care dorea să fie anatemă (cf. Rom 9,3), numai să-i ducă pe fraţii săi, pe toţi evreii, la mântuire?

Misiunea mesianică a lui Isus a fost de a înscăuna în lume o nouă ordine spirituală, o viaţă nouă, în care raportul Dumnezeu-om să fie iubirea vrednică de a-i aduce Creatorului cultul plin de adoraţie – în spirit şi adevăr -, aducător de mântuire.

Pentru ca firea omenească să se înflăcăreze într-un chip special din iubirea firii sale dumnezeieşti, ca firea sa omenească să poată inaugura împărăţia mesianică cu o totală încredere şi filială încredinţare în Tatăl ceresc (cf. Mt 4,1-4), Isus se retrage în pustiu pentru patruzeci de zile şi nopţi, pentru a posti, a se ruga, a se jertfi şi a se dărui tăcerii.

Răzvrătirea Satanei faţă de această atitudine a lui Isus a fost fină, subtilă, dar plină de perfidie: voia ca Isus să-şi aşeze temelia împărăţiei sale mesianice pe bunăstarea materială a lumii, pe bogăţie, pe puterea clarvăzătoare care ţine masele în frâu şi pe înţelepciunea omenească dornică de onoruri. Se pare că strălucirea aurului, pofta de onoruri, dorinţa de a fi mare şi tare, dorinţa de a fi înţelept şi important, sunt chiar mai puternice decât imperativul biologic al sexualităţii şi al conservării. Din acest motiv Satana nu vine nici cu ispite necurate, nici cu ispite de lăcomie când îi cere lui Isus să schimbe pietrele în pâini, ci vrea să trezească în el sentimentul de milă faţă de viaţa pământească a oamenilor, care, în majoritate, suferă de foame. După înmulţirea pâinilor, oamenii voiau să-l facă pe Isus rege (cf. In 6,14). Satana nu se înşelase, omenirea este dornică de dătători de pâine şi de jocuri; numai că Isus are alt plan, mult mai măreţ: să dea oamenilor o pâine coborâtă din cer pentru o viaţă nouă. În a doua ispitire, diavolul încearcă să-l determine pe Isus pentru un act de milă faţă de popoarele lumii, care sunt ca o turmă fără păstor şi au trebuinţă de o mână forte pentru a împărţi dreptatea pe pământ; ar trece drept cel mai mare binefăcător, dacă ar accepta să fie rege, să ia în mână frâiele politice ale imperiilor pentru a împărţi dreptatea. Isus a venit să-i înveţe pe oameni ca singuri să-i dea lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu şi cezarului ceea ce este a cezarului (Mt 22,21), din convingere, din iubire şi nu din constrângere. În a treia ispită, diavolul vrea să trezească în Isus un sentiment de milă faţă de sărmana omenire ignorantă şi ar trece drept cel mai mare binefăcător al omenirii, dacă ar scoate-o din ignoranţă prin demonstraţii miraculoase, prin care să-şi dovedească superioritatea prin înţelepciune, prin care să aducă în fruntea tuturor oamenilor pe cei mai înţelepţi şi pe cei mai destoinici oameni de ştiinţă, pe marii făcători de minuni tehnice, ca să schimbe pământul într-un colţ de rai, ca operă a omului. Se pare că Iuda Iscarioteanul s-a infiltrat între apostoli cu acest gând: de a-l determina pe Isus să-şi pună ştiinţa în slujba poporului ales. Îngerii sunt şi ei, pentru noi, simbolul înţelepciunii. Ispititorul voia ca înţelepciunea să-l ţină pe Isus pe braţe ca să nu-şi lovească omenescul din sine de nici un obstacol. Ceea ce nu înţelegea Satana, sau poate tocmai de aceea se temea fiindcă înţelegea, era faptul că Isus a venit în lume pentru a fi fratele nostru, pentru a lua asupra sa povara pe care diavolul a pus-o pe umerii noştri, păcatul, pentru a ne reda chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, pentru a ne aduce bucuria libertăţii fiilor lui Dumnezeu. Tocmai din acest motiv Isus a trăit în întregime destinul omului lovit de nefericitul păcat. Nouă ne place să ajutăm pe săraci, bolnavi, ignoranţi etc., dar nu ne place să ne identificăm cu ei. Ca să ne ajute cu adevărat, Isus a voit să se identifice cu noi, să intre în pielea noastră pentru a ne înţelege din interior, să înveţe ascultarea din pătimire (Evr 5,8): de a face bine când toţi îţi fac numai rău.

Isus a voit să se coboare în însăşi tragedia existenţei umane periclitate de păcat, gata să fie compromisă pentru totdeauna prin victoria Celui Rău, de a ne da speranţă acolo unde, omeneşte judecând, nu mai era nici o speranţă. Numai acela care s-a împotrivit fascinaţiei bogăţiei, puterii şi înţelepciunii lumeşti poate deveni fratele celor oprimaţi şi nedreptăţiţi. Rari sunt oamenii care să nu creadă că salvarea omenirii de orice fel de lipsuri se poate realiza prin bogăţie, putere şi ştiinţă – prin: a avea, a putea şi a şti. Dar nici sărăcia, nici neputinţa, nici ignoranţa nu stau la baza decăderii umane, ci lipsa de iubire. Săracii care se iubesc formează un paradis; neputincioşii care se iubesc formează un paradis; ignoranţii care se iubesc formează un paradis. Bogaţii, puternicii şi înţelepţii care se urăsc, se gelozesc, se subminează, se calcă în picioare etc. formează un iad. Isus a venit, nu ca să schimbe pietrele în pâini, ci inimile; a venit nu ca să-şi caute slujitori, ci ca să slujească (Mt 20,28); nu ca să se impună prin ştiinţă, ci prin smerenie şi blândeţe: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre (Mt 11,29).

Ispitirea lui Isus reprezintă istoria Bisericii sale, a trupului mistic. În prima etapă a existenţei sale, Biserica a fost ispitită de a schimba faţa lumii prin pâine. Primii creştini chiar îşi împărţeau bunurile lor cu convingerea că dacă toţi oamenii vor avea pâine, toate vor fi bune. Pomenile şi colectele erau cerute şi făcute intens. În etapa a doua Biserica a fost ispitită de mirajul puterii. Dacă Biserica va avea în mână destinele vremelnice ale omenirii, va împărţi dreptatea în conştiinţă, se va schimba faţa lumii. Grea a fost perioada evului mediu şi urmările dureroase.

Greu, dar Biserica a învins prin Cristos. În prima perioadă li s-a cerut creştinilor, nu bunurile vremelnice ca dovadă a credinţei, speranţei şi iubirii lor, ci viaţa, ca să primească o viaţă nouă. În etapa a doua Biserica, învinsă de puterea lumească în puterea lumească pe care o acaparase, se dedică slujirii în spiritul lui Cristos. A trebuit să se lovească cu capul de pervazul de sus, ca să vadă cum să calce pe urmele lui Cristos. Azi se confruntă cu ispita ştiinţei. Garanţia victoriei stă în Capul ei, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3). Capul a învins, va învinge şi trupul.