În stilul său profetic, Isaia anunţă că popoarele lumii se vor îndrepta spre Domnul ca să-i cânte laude, datorită unei lumini călăuzitoare care vine năvalnic alungând întunericul şi bezna din lume.

Ce este această lumină şi pe cine reprezintă?

Evanghelistul Ioan, vorbind despre întruparea cuvântului divin, spune: Cuvântul era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om (In 1,9).

Sfântul apostol Paul scoate în evidenţă faptul că lumina lumii este evanghelia. Ea ne revelează că şi păgânii, adică toţi oamenii, sunt chemaţi prin Cristos la înviere şi la moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu.

Ceea ce este surprinzător pe pagina evangheliei de azi, este faptul că lumina unei stele călăuzeşte paşii unor magi din Răsărit spre peştera din Betleem, sau locul unde se afla pruncul Isus într-o casă, după cum precizează evanghelistul Matei. Nu numai această stea, dar toate stelele de pe cer sunt o chemare de a-l căuta pe Dumnezeu, fie cu nevinovăţia micuţei Tereza a Pruncului Isus, care spunea tatălui său: Priveşte, tăticule, cât de bun este Dumnezeu! El mi-a scris numele meu cu stele pe bolta cerului; fie cu maturitatea spirituală a sfântului Francisc de Assisi, care cânta: Să te laude, Stăpâne, sora lună şi voi stele, ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase santinele; fie cu credinţa poporului care cântă deseori cu toată însufleţirea: Dacă două mâini rebele nu te-ar ţine orb mereu, te-ai opri în clipe grele şi, privind cu drag la stele, ai vedea că-i scris pe ele: Dumnezeu.

Pentru aceasta spune sfântul apostol Paul că în ziua judecăţii nici păgânii nu vor avea scuză că nu l-au respectat pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, fiindcă au avut posibilitatea să-l cunoască, deoarece cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica lui putere şi dumnezeire (Rom 1,20). Oricine poate citi măreţia, veşnicia, atotputernicia, înţelepciunea, frumuseţea, ordinea etc. lui Dumnezeu în marea carte a naturii.

Sfântul Anton, pustnicul, îşi trăia viaţa în sihăstrie, dar într-o zi au venit să-l vadă nişte filozofi păgâni care, aflând că nu cunoaşte buche de carte, nimic din literatura clasică elenistică şi romană, au început să râdă. Sfântul le-a spus cu toată smerenia: Cartea mea este natura întreagă, o carte veşnic deschisă înaintea ochilor mei, în care pot citi cuvântul Domnului ori de câte ori vreau.

Magii n-au descifrat oare din marea carte a naturii chemarea lui Dumnezeu? Dacă Diderot (1713-1784, filozof materialist, scriitor şi estetician, iniţiator şi redactor principal al Enciclopediei franceze) a spus: Cu ochiul şi cu aripa unui fluture poţi strivi un ateu, vă invit la o călătorie printre stele, care pot zdrobi toate tendinţele atee din noi, ca apoi, îngenuncheaţi în faţa pruncului Isus din iesle, să-i aducem darul iubirii, tămâia închinăciunilor noastre şi smirna statorniciei în hotărârile sfinte. Acestea vor fi balsamul miraculos ce ne va păstra integritatea personală pentru învierea din ziua de apoi. Să sorbim învăţătura din frumuseţea, ordinea, mărimea şi tainele stelelor, ca să simţim bucuria magilor!

Toate drumurile duc la Roma, se spunea în vechime. Parafrazând zicala, putem spune: toate stelele universului duc la ieslea pruncului Isus, în care, prin care şi pentru care s-au făcut toate (cf. In 1,3).

Ştim oare câte stele sunt pe cer? Ca să fim pe placul magilor, care sigur erau astrologi, adică cititori în stele, să facem puţină astronomie. Cu ochiul liber se pot număra până la vreo şase mii de stele, iar cei care se bucură de o vedere mai bună, pot vedea cu două mii mai mult; folosind telescopul se pot observa circa 57 de milioane. În popor se spune că la naşterea unui copil apare o stea pe cer, dar constatăm că sunt mult mai multe stele decât oameni pe pământ, deoarece numai nebuloasa Săgetătorul, adică acea dâră albicioasă şi luminoasă de pe bolta cerului, pe care o numim Calea Laptelui, numără circa 800 de milioane de stele. Numărul complet al stelelor numărate până la ora actuală este de circa 100 de mii de miliarde. Soarele este şi el o stea. În centrul lui temperatura este de 20 de milioane de grade; este de un milion şi trei sute de mii de ori mai mare decât pământul; în medie, distanţa de la pământ la soare este de 150 de milioane de kilometri. Un tren, care ar merge cu o sută de kilometri pe oră fără oprire, ar avea trebuinţă de 171 de ani pentru a parcurge această distanţă. Trebuie ţinut cont că soarele este mult mai apropiat de noi decât oricare altă stea. Soarele, cu tot cortegiul lui de sateliţi şi planete, aleargă cu 20 de kilometri pe secundă şi parcurge în fiecare an câte 600 de milioane de kilometri, dar cu toate acestea îi trebuie 200 de milioane de ani pentru a face o rotaţie în jurul axei proprii, aşa încât de când există, după aprecierea savanţilor, el s-a învârtit în jurul axei proprii doar de zece ori. În jurul sorilor centrali din Calea Lactee, numeroşi sori număraţi din timpuri străvechi, stelele mai mari şi mai mici se mişcă aşa, ca un roi de albine. Dar şi mai departe se află nebuloase în spirală care formează, ca tot atâtea Căi Lactee cu circa 100 de milioane de stele fiecare, un decor ceresc feeric. Nebuloasa Andromeda se află la o distanţă de circa 800 de mii de ani-lumină depărtare de noi. Un an-lumină corespunde distanţei pe care lumina o parcurge într-un an, mergând cu 300 de mii de kilometri pe secundă, înmulţit cu 60 de secunde dintr-un minut, cu 60 de minute dintr-o oră, înmulţit cu 24 de ore dintr-o zi, înmulţit cu 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 45,6 secunde dintr-un an, dă cifra astronomică de 9 bilioane şi jumătate de kilometri. Şi când ne gândim că există cam 100 de milioane de nebuloase stelare, tot atât de mari cât Calea Lactee, mintea se opreşte în loc. Sirius este steaua cea mai apropiată de soare şi se află la distanţa de patru ani şi jumătate lumină; steaua Vega, tot vecina soarelui, se află la 26 de ani-lumină; Steaua Polară este la o distanţă de 300 de ani-lumină. Nu există stele fixe, toate se mişcă într-o ordine atât de desăvârşită încât nici ceasurile electronice cele mai perfecte nu le pot egala.

Sărmanul nostru pământ nu-i decât un mic satelit, mai bine zis o planetă a unei stele care se numeşte soare şi are menirea de a purta în cârca lui o mulţime de viermişori numiţi oameni, care au pretenţia de a fi cineva, de a contesta existenţa unui creator atotputernic, a unei minţi uimitor de pricepute şi de a atribui toate întâmplării. Unui astfel de om i-aş spune că nici chiar apariţia lui ca nebun pe lume nu-i întâmplătoare, deoarece revelaţia divină dă mărturie că nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu (Ps 14,1 şi 53,2).

Dacă ne gândim la spusele poetului nostru Eminescu, spuse care nu sunt decât un adevăr ştiinţific, vom constata că şi stelele, unele mor şi altele se nasc, dar cum?

La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. // Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre. // Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie; / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e.

Steaua magilor a răsărit, azi n-o vedem, dar este; este cuprinsă pe paginile nemuritoare ale evangheliei şi străluceşte vederii noastre sufleteşti prin credinţă, invitându-ne să privim şi ceea ce vedem cu ochii, cu simţurile trupeşti, să privim milioanele de milioane de stele care ne călăuzesc spre Creatorul lor, ca să-l lăudăm cu psalmistul: Cerurile şi pământul slava Domnului o cântă

Şi de-a sa mândră lucrare toate stelele cuvântă (Ps 19,1).

Mărire ţie, Doamne Isuse, că ai venit să ne descoperi un univers infinit mai frumos şi în sânul căruia nu există durere, nu există lacrimi, nu există moarte: împărăţia Tatălui ceresc şi ai binevoit să ne fii în lume tu însuţi steaua noastră călăuzitoare. Amin.