Predici

Cristos s-a născut!

În anul 5199 de la facerea lumii, când dintru început Dumnezeu a creat cerul şi pământul; în anul 2957 de la potop; în anul 2015 de la naşterea lui Abraham; în anul 1510 de la Moise şi de la ieşirea din Egipt a poporului lui Israel; în anul 1032 de la ungerea lui David ca rege; în a şaizeci şi cincea săptămână după profeţia lui Daniel; în Olimpiada din 194; în anul 753 de la întemeierea Romei; în anul 42 al domniei împăratului Octavian August, pe când întreg pământul era în pace, în a şasea perioadă a lumii, Isus Cristos, Dumnezeu din veşnicie şi Fiu al Tatălui veşnic, voind să consacre lumea prin venirea sa, zămislit fiind de la Duhul Sfânt, după trecerea a nouă luni de la zămislire, în Betleemul Iudeii se naşte din Maria Fecioara, el, care s-a făcut om.

Aceasta este relatarea pe care ne-o oferă una dintre primele cărţi de statistică a Bisericii intitulată Martirologiul Roman.

Ceilalţi sfinţi trecuţi în acest document secular sunt martiri prin vărsarea sângelui, prin moarte, Isus însă este pus în rândul martirilor încă de la naştere, deoarece Maria a născut pe Fiul său întâiul-născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, fiindcă nu se mai găsea loc pentru ei în casa de oaspeţi.

Martiriul naşterii în sărăcie şi al aşezării lui Isus în iesle pe un braţ de fân a avut darul de a face din noapte zi pentru îngerii cerului şi mai ales pentru păstoraşii din preajma Betleemului, fiindcă slava Domnului i-a învăluit în lumină. Cine ar fi în stare să descrie în imagini umane acel spectacol ceresc?

Pe când universul era scufundat în tăcere de miez de noapte şi noaptea s-a oprit din drumul ei, cuvântul tău atotputernic s-a coborât de pe tronul ceresc, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ sortit pieirii (Înţ 18,14), pentru a-l salva din întunericul păcatului.

După rânduiala generală a Bisericii din secolul al II-lea, care, după părerea cunoscătorilor tradiţiei creştine merge înapoi până în timpul apostolic, era datina ca la miezul nopţii să se scoale credincioşii pentru rugăciune. La miezul nopţii, scoală-te! Spală-ţi mâinile şi te roagă! Dacă soţia ta este păgână, mergi în altă cameră şi te roagă! Aceasta este una dintre primele legi ale Bisericii. Motivaţia ei este extrem de profundă: Căci aşa ne-au lăsat datina părinţii noştri, deoarece la această oră întreaga creaţie se opreşte o clipă spre a-l lăuda pe Domnul: stelele, copacii, râurile, îngerii şi sufletele drepţilor. Această practică a primilor creştini se baza pe cuvintele din cartea Înţelepciunii lui Solomon, luate drept garanţie profetică, şi anume: Fiul lui Dumnezeu se va coborî pe pământ în miez de noapte, pentru a-i răscumpăra pe oamenii sortiţi pieirii, pentru a-i scoate din întunericul păcatelor. Noi nu mai practicăm rugăciunea de la miezul nopţii la fiecare durată de 24 de ore, decât în nopţile de Paşte şi de Crăciun, când sunetul clopotelor, ca odinioară glasul îngerilor, ne cheamă să-l lăudăm pe Domnul sub chipul pruncului din iesle, sub chipul pâinii euharistice de pe altar.

Dintre toate mărturiile creştine ale primelor secole se desprinde clar un lucru: într-un anumit timp al istoriei s-a prezentat un om, un om ca toţi oamenii, cu ochi, nas, gură, urechi, mâini, picioare etc.; ca atare, în toată existenţa sa pământească, de la naştere şi până la moartea înfiorătoare de pe cruce, depăşind dimensiunile unui simplu om, ne-a deschis poarta prin care putem întrezări ceva din transcendenţa naturii omeneşti: asemănarea cu Dumnezeu, pe care el a venit să o scoată din negura istoriei şi s-o actualizeze în însăşi fiinţa sa.

Ne bucurăm la aniversarea naşterii unui scriitor, fiindcă ne-a lăsat câteva lucrări limitate în domeniul literaturii; ne bucurăm la aniversarea naşterii unui pictor, care ne-a lăsat câteva tablouri de valoare, deşi intemperiile şi scurgerea vremii le vor distruge; ne bucurăm la aniversarea naşterii unui sculptor, care ne-a lăsat câteva statui ce vor fi măcinate de catastrofe naturale, de războaie, de ignoranţa sau neglijenţa umană. Avem multe aniversări în viaţă de care ne bucurăm, dar nici una nu se poate compara cu aniversarea naşterii Domnului. Ea are o semnificaţie deosebită: realizările venirii lui Isus în lume sunt inegalabile. El este Omul care săvârşeşte semne extraordinare – dă vedere orbilor, auz surzilor, viaţă morţilor etc.; el pronunţă cuvinte care nu au apus; pune în practică iubirea ca nimeni altul şi revelează ceea ce este caritatea în sine, iubirea care mântuieşte pe oameni şi este imaginea şi semnul lui Dumnezeu pe pământ; el este Omul prin care veşnicia se revarsă în timp; prin mijlocirea căruia oamenii ajung să cunoască adâncimea şi înălţimea existenţei umane; el devine speranţa pentru cei destinaţi morţii, fiindcă murind ne-a meritat viaţa, iar înviind ne-a deschis veşnicia, adică viitorul cel mai luminos din sânul Tatălui.

Toate acestea se revelează deja prin însăşi naşterea sa, la care îngerii vorbesc cu oamenii, slava Domnului îi învăluie în lumină şi oastea cerească aduce laudă lui Dumnezeu din ceruri, ca să se bucure oamenii de pe pământ de pace. Plăpândul copilaş care stă culcat în iesle este Mântuitorul lumii. Acesta este mesajul fără de apus al naşterii Domnului, fără mit şi fără legendă (R. Schnakenburg).

Cu puţin timp înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, sfântul Francisc de Assisi a chemat pe un om evlavios cu numele Ioan şi i-a făcut cunoscută voinţa sa de a-i pregăti Crăciunul la Greccio. L-a rugat să pregătească în pădure un grajd cu iesle, lângă care să fie un măgăruş şi un bou. Voia să înfăţişeze într-o formă vie scena naşterii Domnului. În noaptea sfântă s-au strâns oamenii din toate împrejurimile cu felinare şi făclii aprinse. Întreaga pădure era scăldată în lumină şi pretutindeni se auzeau cântece de bucurie. Francisc şi fraţii săi cântau laudele Domnului în jurul ieslei. Credinciosul Ioan avu un fel de vis, o tainică arătare, a văzut pruncul divin dormind în iesle. Sfântul Francisc s-a apropiat de el şi cu multă gingăşie l-a atins şi l-a trezit din somnul adânc, ca să privească lumea cu iubire.

Din acel an, obiceiul de a reprezenta scena naşterii Domnului într-un grajd sărac, însoţit de cele două animale, s-a răspândit în lumea întreagă şi nu puţini au fost aceia care s-au convertit privind la cele văzute cu gândul la cele veşnice.

Veniţi să-l adorăm în ieslea euharistică şi inimile în dar să-i dăm!

pr. Anton Dancă Ritul latin