Predici

Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie.
(Marcu 8, 34)

Iubiţi credincioşi,

Ni se vorbeşte în evanghelia de astăzi despre purtarea crucii. Dacă analizăm bine, orice om duce o cruce în spate. La propriu sau la figurat toţi purtăm o cruce. Episcopii, preoţii, călugării şi mirenii, chiar şi necredincioşii. La modul concret credincioşii creştini poartă la gât cruci din felurite materiale: aur şi argint pentru cei mai bogaţi, lemn pentru cei nevoiaşi sau lână împletită cu rugăciuni de călugări, pentru cei mai evlavioşi. Formele iarăşi diferă: de la o ţară la alta, de la o biserică la alta de un om la altul. Toate au însă în comun ceva: două braţe, unul vertical şi altul orizontal. Acestea încrucişate alcătuiesc ceea ce numim cruce.

Vom încerca în cele ce urmează să explicăm semnificaţia simbolică a acestor două braţe pentru a putea trece astfel la înţelegerea mai înaltă a crucii personale pe care Hristos ne îndeamnă astăzi să o purtăm.

Braţul vertical al crucii, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, îşi are rădăcina în pomul din rai prin care diavolul, ademenindu-i pe protopărinţii noştri Adam şi Eva, a adus tot răul în lume. Cum spunea Sfântul Ioan gură de Aur „ lemn într-o parte, lemn şi în alta”. Prin lemn a venit pieirea şi tot prin lemn a venit şi mântuirea. Era necesar ca lemnul mântuirii să se tragă din acelaşi lemn cu cel al al pierzaniei pentru că aceasta era misiunea Mântuitorului, să împlinească legea veche nu să o strice, să înnoiască lucrurile vechi nu să le distrugă. Apusese vremea Vechiului Testament în care păcătoşii erau înecaţi cu potop de apă şi arşi cu foc din cer. Sosise timpul împăcării, al celor de sus cu cele de jos, a lui Dumnezeu cu Omul şi a omenilor cu ei înşişi. Era timpul ca cineva din neamul lui Adam să se ridice şi să biruie diavolul care îl doborâse, era timpul ca cineva din neamul Evei să spele prin feciorie uşurătatea strămoaşei noastre, era timpul ca lemn din lemnul pieirii să se sfinţească cu sângele Fiului lui Dumnezeu prin care a venit mântuirea.

Iată de ce, dacă rădăcina Crucii este în pământul din care cu toţii am ieşit, vârful ei este în cer. Prin Jertfa Mântuitorului Sfânta Cruce a devenit pentru noi scară prin care, de acum, ca fii ai lui Dumnezeu, scuturându-ne de pe tălpi praful acestei lumi, putem ajunge în Ceruri.

De ce mai avea însă crucea nevoie şi de braţul orizontal? Ne răspunde Sfântul Atanasie arătându-ne că moartea pe cruce era singurul mod în care Hristos putea muri cu braţele întinse, îmbrăţişând lumea, adunând la piept pe toţi fii ei cei rătăciţi, fără rezerve! Tot omul care doreşte să se mântuiască este binevenit la pieptul lui Hristos! Aceasta este chemarea braţelor deschise de pe cruce: Oricine vrea să fie fiu al lui Dumnezeu să vină la Mine şi el va „rămâne în Mine şi Eu în el” (In. 15,5).

Vedem mai bine acum înţelesul celor două axe ale crucii: verticală a răscumpărării şi orizontală a iubirii. La întretăierea acestor două braţe ale Sfintei Cruci se află sensul evangheliei de astăzi, căci acolo îl găsim pe Hristos Mântuitorul. Prin jertfa Sa pe Cruce El a făcut posibilă întâlnirea dintre Dumnezeu şi om şi dintre om şi om. Fiind Om adevărat şi Dumnezeu adevărat el a împăcat cerul cu pământul şi acestei împăcări i-a adăugat o nouă dimensiune: cea a dragostei. Din dragoste S-a coborât pe pământ, din dragoste a propovăduit, din dragoste a suferit, a murit şi mai ales a înviat.

Aceasta este calea lui Hristos, calea dragostei. Această cale suntem îndemnaţi şi noi să o urmăm în Evanghelia de astăzi: „Oricine voieşte, să vină după Mine!”. Auziţi cum ne cheamă?

Dar cum îi putem noi urma lui Hristos? Cel care vrea să meargă pe calea lui Hristos trebuie să-şi ridice propria cruce, după exemplul Mântuitorului, care şi-a purtat singur crucea pe dealul Golgotei. La fel şi noi să ne străduim să ridicăm în spate învăţătura lui Hristos cea mântuitoare. Să-ne luăm fiecare un cuvânt sau un îndem al Lui şi să-l împlinim. Fiecare după cum i se potriveşte: unul cuvântul despre post, altul pe cel despre rugăciune, altul milostenia şi să-l împlinească.

Înainte de a împlini însă aceste fapte bune, trebuie să ne lepădăm de noi înşine, de egoism „de sine”, cum am auzit în Evanghelie, pentru ca faptele nostre să fie din dragoste şi nu din mândrie – Să nu fie! Dacă prin lucrarea acestor fapte nu ajungem la iubire, nu reuşim să ne transformăm sufletul ca să primim cu dragoste pe Dumnezeu în El, atunci nu am realizat nimic. Nu am făcut decât să purtăm o cruce prea mare în spate, a cărei greutate ne covârşeşte şi care nu face altceva decât să ne afunde mai mult în mocirla în care ne zbatem.

La ce i-ar folosi unui om să câştige recunoaşterea umanităţii pentru că posteşte ca Sf. Ioan Postitorul, sau se ridică de la pământ prin rugăciune ca Sf. Maria Egipteanca, sau este filantrop ca Sfântul Ierarh Nicolae, dacă el se hrăneşte din aceste laude pe pământ şi, în loc să se înalţe prin fapte, se scufundă prin mândrie? Adevărat grăiesc vouă: aceştia şi-au luat plata lor ! [1]

Prin Hristos însă toate acestea au căpătat un alt sens, pentru că la El toate se întâlnesc în iubire. După modelul Mântuitorului faptele bune nu mai sunt făcute egoist, ca „cele ale oamenilor” [2], pentru laudă, ci altruist pentru dragostea pe care Dumnezeu ne-o cere: unul spre celălalt şi cu toţii spre El!

Numai aşa ne vom putea scăpa sufletul, pierzând duhul lumii acesteia şi dedicându-ne viaţa urmării lui Hristos şi Evangheliei. Cu El alături purtarea Crucii personale devine mai uşoară. El este Cel Care ne spune „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” [3]

Să nu ne ruşinăm aşadar să alegem fiecare dintre noi crucea care ni se potriveşte şi să-i urmăm cu fruntea sus lui Hristos prin iubire, ştiind că dacă mergem alături de El nici crucea nu va fi grea, nici drumul obositor, iar destinaţia este sigură! Amin.

[1] după Mt. 6, 2
[2] vezi Mc. 8, 33
[3] Mt. 11, 29-30

dc. Vasile Tudora Ritul bizantin