Start > Ritul bizantin > Urmarea lui Hristos

Urmarea lui Hristos

15 September 2006
2,083 afișări

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie.
(Marcu 8, 34)

Iubiți credincioși,

Ni se vorbește în evanghelia de astăzi despre purtarea crucii. Dacă analizăm bine, orice om duce o cruce în spate. La propriu sau la figurat toți purtăm o cruce. Episcopii, preoții, călugării și mirenii, chiar și necredincioșii. La modul concret credincioșii creștini poartă la gât cruci din felurite materiale: aur și argint pentru cei mai bogați, lemn pentru cei nevoiași sau lână împletită cu rugăciuni de călugări, pentru cei mai evlavioși. Formele iarăși diferă: de la o țară la alta, de la o biserică la alta de un om la altul. Toate au însă în comun ceva: două brațe, unul vertical și altul orizontal. Acestea încrucișate alcătuiesc ceea ce numim cruce.

Vom încerca în cele ce urmează să explicăm semnificația simbolică a acestor două brațe pentru a putea trece astfel la înțelegerea mai înaltă a crucii personale pe care Hristos ne îndeamnă astăzi să o purtăm.

Brațul vertical al crucii, în accepțiunea Sfinților Părinți, își are rădăcina în pomul din rai prin care diavolul, ademenindu-i pe protopărinții noștri Adam și Eva, a adus tot răul în lume. Cum spunea Sfântul Ioan gură de Aur „ lemn într-o parte, lemn și în alta”. Prin lemn a venit pieirea și tot prin lemn a venit și mântuirea. Era necesar ca lemnul mântuirii să se tragă din același lemn cu cel al al pierzaniei pentru că aceasta era misiunea Mântuitorului, să împlinească legea veche nu să o strice, să înnoiască lucrurile vechi nu să le distrugă. Apusese vremea Vechiului Testament în care păcătoșii erau înecați cu potop de apă și arși cu foc din cer. Sosise timpul împăcării, al celor de sus cu cele de jos, a lui Dumnezeu cu Omul și a omenilor cu ei înșiși. Era timpul ca cineva din neamul lui Adam să se ridice și să biruie diavolul care îl doborâse, era timpul ca cineva din neamul Evei să spele prin feciorie ușurătatea strămoașei noastre, era timpul ca lemn din lemnul pieirii să se sfințească cu sângele Fiului lui Dumnezeu prin care a venit mântuirea.

Iată de ce, dacă rădăcina Crucii este în pământul din care cu toții am ieșit, vârful ei este în cer. Prin Jertfa Mântuitorului Sfânta Cruce a devenit pentru noi scară prin care, de acum, ca fii ai lui Dumnezeu, scuturându-ne de pe tălpi praful acestei lumi, putem ajunge în Ceruri.

De ce mai avea însă crucea nevoie și de brațul orizontal? Ne răspunde Sfântul Atanasie arătându-ne că moartea pe cruce era singurul mod în care Hristos putea muri cu brațele întinse, îmbrățișând lumea, adunând la piept pe toți fii ei cei rătăciți, fără rezerve! Tot omul care dorește să se mântuiască este binevenit la pieptul lui Hristos! Aceasta este chemarea brațelor deschise de pe cruce: Oricine vrea să fie fiu al lui Dumnezeu să vină la Mine și el va „rămâne în Mine și Eu în el” (In. 15,5).

Vedem mai bine acum înțelesul celor două axe ale crucii: verticală a răscumpărării și orizontală a iubirii. La întretăierea acestor două brațe ale Sfintei Cruci se află sensul evangheliei de astăzi, căci acolo îl găsim pe Hristos Mântuitorul. Prin jertfa Sa pe Cruce El a făcut posibilă întâlnirea dintre Dumnezeu și om și dintre om și om. Fiind Om adevărat și Dumnezeu adevărat el a împăcat cerul cu pământul și acestei împăcări i-a adăugat o nouă dimensiune: cea a dragostei. Din dragoste S-a coborât pe pământ, din dragoste a propovăduit, din dragoste a suferit, a murit și mai ales a înviat.

Aceasta este calea lui Hristos, calea dragostei. Această cale suntem îndemnați și noi să o urmăm în Evanghelia de astăzi: „Oricine voiește, să vină după Mine!”. Auziți cum ne cheamă?

Dar cum îi putem noi urma lui Hristos? Cel care vrea să meargă pe calea lui Hristos trebuie să-și ridice propria cruce, după exemplul Mântuitorului, care și-a purtat singur crucea pe dealul Golgotei. La fel și noi să ne străduim să ridicăm în spate învățătura lui Hristos cea mântuitoare. Să-ne luăm fiecare un cuvânt sau un îndem al Lui și să-l împlinim. Fiecare după cum i se potrivește: unul cuvântul despre post, altul pe cel despre rugăciune, altul milostenia și să-l împlinească.

Înainte de a împlini însă aceste fapte bune, trebuie să ne lepădăm de noi înșine, de egoism „de sine”, cum am auzit în Evanghelie, pentru ca faptele nostre să fie din dragoste și nu din mândrie – Să nu fie! Dacă prin lucrarea acestor fapte nu ajungem la iubire, nu reușim să ne transformăm sufletul ca să primim cu dragoste pe Dumnezeu în El, atunci nu am realizat nimic. Nu am făcut decât să purtăm o cruce prea mare în spate, a cărei greutate ne covârșește și care nu face altceva decât să ne afunde mai mult în mocirla în care ne zbatem.

La ce i-ar folosi unui om să câștige recunoașterea umanității pentru că postește ca Sf. Ioan Postitorul, sau se ridică de la pământ prin rugăciune ca Sf. Maria Egipteanca, sau este filantrop ca Sfântul Ierarh Nicolae, dacă el se hrănește din aceste laude pe pământ și, în loc să se înalțe prin fapte, se scufundă prin mândrie? Adevărat grăiesc vouă: aceștia și-au luat plata lor ! [1]

Prin Hristos însă toate acestea au căpătat un alt sens, pentru că la El toate se întâlnesc în iubire. După modelul Mântuitorului faptele bune nu mai sunt făcute egoist, ca „cele ale oamenilor” [2], pentru laudă, ci altruist pentru dragostea pe care Dumnezeu ne-o cere: unul spre celălalt și cu toții spre El!

Numai așa ne vom putea scăpa sufletul, pierzând duhul lumii acesteia și dedicându-ne viața urmării lui Hristos și Evangheliei. Cu El alături purtarea Crucii personale devine mai ușoară. El este Cel Care ne spune „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.” [3]

Să nu ne rușinăm așadar să alegem fiecare dintre noi crucea care ni se potrivește și să-i urmăm cu fruntea sus lui Hristos prin iubire, știind că dacă mergem alături de El nici crucea nu va fi grea, nici drumul obositor, iar destinația este sigură! Amin.

[1] după Mt. 6, 2
[2] vezi Mc. 8, 33
[3] Mt. 11, 29-30

Ritul bizantin