Start > Ritul bizantin > Despre credință și îndoială

Despre credință și îndoială

10 November 2006
2,233 afișări

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet
Duminica a IV-a din Post

Iubiți credincioși,

Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobîndească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvîrșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfîntă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mîntuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Să știți, frații mei, că sînt multe feluri de credințe pe pămînt care nu aduc mîntuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sînt credințele păgîne, credințele strîmbe ale celor care cred în vrăji, în descîntece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mîntui-toare fiind întemeiată pe Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mîntuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Cînd pe Sfîntul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: “Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sînt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvînt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rînduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sînge creștin”.

Cînd milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrîni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, avînd în ea adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.

Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfîntul Apostol Pavel zicînd: De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea totă credința încît să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică pînă la ultima noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdînd pînă la moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce cîteva exemple din viața Bisericii.

Primul exemplu de jertfă totală pentru mîntuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pămînt a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt. Hristos, Mîntuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pămînt ca Mîngîietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicîndu-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintîi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, cînd a spus: Fie mie după cuvîntul tău! (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mîntuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atîta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemînd numele lui Hristos? Nu au dărîmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?

Astfel, ce vom vorbi de credința plină de rîvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mîntuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfîntului Pavel, dragostea lui pentru mîntuirea păgînilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfînt pînă la al treilea cer? Oare nu el a spus că după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruța turma? (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu cîtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe cîte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cît îi chinuiau păgînii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decît să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?

Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decît de Dumnezeu? Sau se certau pentru întîietate? Sau se pîrau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pămîntești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mîinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.

Aceeași credință tare pînă la jertfă și viață îngerească au dus pe pămînt toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sînt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.

Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atîta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pămîntul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mînăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brîncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sîngele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mînăstirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare cîți erau mai credincioși decît ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blînde și evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.

Iubiți credincioși,

Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale. Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mîntuitorul și de Apostoli, împărați păgîni romani, care prin grele persecuții sîngeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgîne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai tîrziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărîmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luînd locul păgînismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.

Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sînt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai cînd sînt bolnavi, cînd au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gînduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sînt mereu tulburați, îngîndurați, gata oricînd de ceartă și chiar de răzbunare.

O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întîi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: “Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!” Atunci Hristos i-a răspuns: De poți crede, toate sînt cu putință celui credincios. Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.

Oare cîți dintre creștinii noștri nu cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în suferință și necaz? Cîți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pămîntești, zicînd cam aceleași cuvinte îndoielnice: “Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!” Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiți credincioși,

Dacă vrem să ne mîntuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sînt cu putință celui credincios! Să avem credință puternică și toate le vom dobîndi.

Îndoiala în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credință a creat atîtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință (Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post! (Marcu 9, 28-29).

Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfînta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfîntul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți cîți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.

De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobîndi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.

Ritul bizantin