Start > Ritul bizantin > Despre moarte și întristare, înviere și bucurie

Despre moarte și întristare, înviere și bucurie

5 October 2006
5,845 afișări

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org
Duminica a III-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XX-a după Rusalii)

Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! (Luca 7, 13)

Să ne imaginăm, iubiți credincioși tabloul trist al Evangheliei de astăzi. O mamă îndurerată, pe deasupra și văduvă, merge înaintea cortegiului funerar, care îl conduce pe ultimul drum pe unicul său fiu. Lacrimi de durere i se preling pe obrajii palizi iar pieptul îi tremură în suspine neîntrerupte. Alte femei, după obiceiul oriental, plâng și bocesc și ele, accentuând atmosfera de supremă tristețe în care se aflau toți cei de față. Plâns bocete, suspine, dinți scrâșnind, lacrimi de durere, toate la moartea neînțeleasă a unui tânăr.

Să stăm puțin și să ne gândim de ce suntem noi triști la moartea unui om apropiat? De ce plângem și ni se pare că lumea se sfârșește în acel moment și parcă am vrea și noi să îl însoțim pe cel drag în moarte? În primul rând plângem pentru că ne despărțim de cineva drag, apoi plângem pentru că nu înțelegem ce este moartea și nu știm ce se va întâmpla cu noi când părăsim acest pământ.

Numai Dumnezeu cunoaște această taină, precum spune Psalmistul „că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-și-a aminte că țărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Ps. 102, 14+16). Cât de trecătoare este firea omului, un simplu vânt și nu mai suntem. O adiere și trecem din ființă în neființă pe acest pământ! De aceea și Sf. Apostol Iacov exclamă „Căci ce este viața voastră? Abur, care se arată pentru puțină vreme și apoi piere” (Iac. 4,14).

Oare asta este omul? O floare care dispare la prima boare de vânt sau un abur efemer? Oare după aceasta ne așteaptă neființa, inexistența eternă?

La toate acestea și poate la mai multe se gândeau cei care îl însoțeau pe tânărul mort la groapă. Și dintre toți, mama sa, văduva din Nain, care se afla încă odată în fața morții cuiva drag, suferea cel mai tare.

Dar de această dată lucrurile se vor petrece altfel. Din mulțime, un chip blând și plin de dragoste se apropie șoptindu-i un cuvânt de mângâiere „Nu plânge”. Poate femeii la început nu i s-a părut ceva nefiresc, căci astfel de cuvinte de alinare auzim cu toții în momentele de durere ale vieții noastre. Dar Mântuitorul avea motive întemeiate să o îndemne să nu mai plângă. El știa ceva, ce știa și femeia noastră, dar îi era greu să accepte, anume că toți suntem datori cu o moarte.

Moartea este urmarea păcatului, a călcării porunci dumnezeiești de către strămoșii noștri Adam și Eva. De atunci toți suntem sub legătura firii: toți ne naștem și toți murim. „Te vei întoarce în pământul din care ești luat” (Fc. 3,18) le-a spus Dumnezeu alungându-i din rai. Deci dacă știm că suntem datori cu o moarte atunci de ce mai suntem triști?

Sf. Ioan Gură de Aur , analizând această întrebare spune: „ce este dar de mirare, când un om care sub această condiție s-a născut, face îndestulare legii și hotărârii dumnezeiești? Ce este de mirare când un om născut din părinți muritori merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobișnuit; ceea ce se face în toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se întâmplă cu toți, nu este o raritate. Dacă moșii și strămoșii tăi au mers pe aaceastă cale a morții, dacă încă de la Adam toți patriarhii și proorocii au trebuit să se despartă de lumea aceasta, să se înalțe sufletul nostru dintru adâncul întristării.” [1]

Mai aproape de zilele noastre mitropolitul Antim Ivireanul spunea „…să încetați întristarea și părăsiți lacrimile…căci lacrimile și întristările nu dau nici un folos morților, nici nu pot să-i întoarcă din viața cea veșnică, nici să-i scoată din gropi. Să facem însă milostenie și alte faceri de bine pentru ei, căci este plăcut înaintea lui Dumnezeu, și li se face mare folos”[2]

Găsim aici un element nou viața veșnică; după învățătura creștină viața omului nu se sfârșește odată cu existența pe acest pământ! Aceasta știa Mântuitorul când i-a spus femeii să nu mai plângă. Dar aceasta nu știa că există înviere și plângea, și poate chiar dacă ar fi știut tot ar fi plâns, pentru că se despărțea de singurul său fiu. Tristețea este normală în astfel de clipe grele, dar trebuie să existe o limită în durere; ea nu trebuie să ne ducă la deznădejde, la disperare. Apostolul Pavel ne îndeamnă „Să nu ne întristăm ca și ceilalți care nu au nădejde”. Plânsul nu e rău căci și Mântuitorul a plâns când a auzit de moartea lui Lazăr, pentru că ținea la el, era prietenul Lui. Hristos a sfințit cu lacrimile sale, spune mitropolitul Antonie Plămădeală, valoarea prieteniei. Dar lacrimile nu trebuie să ne știrbească încrederea în Dumnezeu.

Prin minunea de astăzi Iisus a învățat-o pe văduvă despre înviere, și împreună cu ea pe toți cei care au asistat la minune. Le-a arătat tuturor că morții se pot scula din sicrie „Tinere, ție îți zic, scoală-te. Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească” S-a arătat că moartea nu are putere în fața Dumnezeului cel atotputernic, că legile firii sunt nimic pentru cel care a făcut Legea. Oamenilor le-a fost dat un eșantion din ceea ce va să vie, li s-a arătat o icoană palidă a Sfintei Învieri, prin care moartea va fi definitiv înfrântă!

Dar iubiți credincioși, de bună seamă că vă puneți întrebarea de ce Iisus, Mântuitorul nu a înviat toți morții pe care i-a întâlnit în cale, ci s-a rezumat la acest tânăr, la fiica lui Iair și prietenul său Lazăr. De ce nu a înviat Iisus pe toți morții așa cum s-a înviat pe sine însuși?

În primul rând pentru că Iisus nu a venit să strice legile firii înlăturând moartea. Prin aceste învieri El a vrut să arate celor prezenți și nouă peste secole, că moartea nu este de fapt moarte veșnică. Prin învierea acestor oameni el a dat o probă practică că doar trupul este muritor, pe când sufletul trăiește veșnic, chiar și după moarte.

În felul acesta, spune mitropolitul Antonie, în fapt Mântuitorul i-a înviat pe toți morții din vremea Lui…Arătându-le tuturor adevărul că sunt nemuritori, moartea și-a pierdut din valoarea pe care o avusese înainte în conștiința lor. Acum știau, pentru că au văzut concret învierea tânărului, că sufletul este nemuritor.Astfel toți cei care erau considerați morți pentru totdeauna au înviat în conștiințele celor apropiați, care acum credeau în nemurirea sufletului, fiind martorii învierii.

Minunea de astăzi s-a făcut ca să înțelegem că există înviere pentru toți, că murind nu moare nimeni, după cum spune mitropolitul Antonie! Dacă însă înțelegem că sufletul continuă să trăiască dincolo, trebuie să-i purtăm de grijă încă din această viață. De modul cum vom trăi aici această scurtă viață depinde cum vom dăinui dincolo, pentru eternitate.

La moartea unui prieten sau a unei rude dragi, să nu ne gândim la ce a pierdut din plăcerile lumii acesteia, ci să ne gândim mai ales la ce a făcut pentru a-și câștiga dincolo petrecerea cea bunăîn veșnicie. Să plângem la mormântul celor dragi, dar cu speranță în înviere și după putere să-i pomenim pe morții noștri în rugăciunile Bisericii.

În astfel de momente trebuie să luăm aminte însă și la noi înșine. O rugăciune de pocăință spune: Cum nu voi plange cand imi aduc aminte de moarte ? Ca am vazut pe fratele meu in groapa, zacand fara de marire si fara de chip. Dar ce astept ? Si in cine nadajduiesc ? Numai in Tine, Doamne, pe care te rog, ca mai inainte de sfarsit, sa ma indreptezi.[3]

Sfântul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gândul la moarte care te ajută să nu păcătuiești și te ajută să nu te lipești de lumea aceasta. Sf. Evagrie Ponticul spune că omul trebuie să se angajeze în acțiune pentru viață ca și când ar trăi o mie de ani, și trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca și când ar muri mâine[4].

Nu trebuie fim paralizați de gândul morții, căci moartea nu este decât o trecere, un prag, iar noi murim cu nădejdea Învierii. Gândul la moarte ne ajută să fim mai buni, pentru că neștiind când ne va fi sfârșitul, ne străduim să fim mereu cât mai pregătiți. Nu trebuie însă să exagerăm cu aceasta, și să fim obsedați e moarte ca de drobul de sare din povestea lui Creangă. Sau cum se mai întâmplă prin Romania încă din viață să ne facem monumente funerare, cavouri, sicrie, șervete și cine știe ce. Trebuie să folosim acest gând în mod pozitiv, pentru desăvârșirea noastră.

Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: Fii mai înțelept și, la moartea altuia, învață-te a tremura pentru tine însuți; depărtează toată ușurătatea minții, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale și schimbă purtarea ta spre mai bine…Ostașii în mijlocul păcii gândesc la război și se pregătesc, pentru că atunci când va izbucni să-și arate iscusința câștigată la vreme de război.

Să ne pregătim așadar pentru eternitate din această viață mergând înainte cu încredere în nădejdea Învierii. Văduva din Nair a trăit o mare bucurie la învierea fiului său. O și mai mare bucurie au simțit apostolii la Sfânta Înviere a Învățătorului și Dumnezeului lor. Aceeași bucurie iubiți credincioși trebuie să o simțim și noi văzând Lumina Învierii: Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată prin Cruce a venit bucurie la toată lumea, totdeauna lăudând pe Domnul să binecuvântăm sfântă învierea Lui că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat! Amin

[1] Mitropilit Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Ed. Pronostic 1996, p.407

[2] Ibidem

[3] Canonul de pocăință către Mântuitorul Iisus Hristos, http://www.sfantamaria-dallas.org/Rugaciuni/canon.php

[4] vezi Arhim Teofil Părăian, Texte filocalice care se impun de la prima lectură

Ritul bizantin