Predici

(predică la a doua lectură)

“Vedem că cel care a fost ‘cu puţin mai mic decât îngerii’, Isus, pentru că a suferit moartea, este ‘încununat cu mărire şi cinste’, întrucât prin harul lui Dumnezeu, El a suferit moartea pentru fiecare om. Într-adevăr, se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate şi prin care există toate, care voia să ducă mulţi fii la mărire, să-l desăvârşească prin suferinţă pe iniţiatorul mântuirii lor” (Evrei 2,9-10).

Afirmaţia că Isus a fost desăvârşit prin suferinţă poate conduce la idei greşite. Unii creştini au dedus din acest verset că suferinţa sau durerea auto-produsă este bună. Drept urmare, acest verset este invocat pentru justificarea auto-flagelării şi pentru alte forme de auto-pedepsire. Oricare ar fi meritele unor astfel de practici auto-disciplinare, autorul Scrisorii către Evrei doreşte să ne spună cu totul altceva.

Un motiv pentru care înţelegem greşit afirmaţia că Isus a fost desăvârşit prin suferinţă se datorează modului în care înţelegem noi perfecţiunea (desăvârşirea) în cadrul acestui text. Ne aplecăm adesea asupra textului cu o înţelegere a perfecţiunii tipică filozofiei greceşti, conform căreia a fi perfect înseamnă a fi ideal din toate punctele de vedere, a excela pe toate planurile, a nu avea absolut nici un defect sau slăbiciune. Concepţia iudaică despre perfecţiune, aflată în spatele Scrisorii către Evrei, este însă alta. Conform acestei înţelegeri iudaice, a fi perfect înseamnă a fi la modul ideal potrivit pentru un anumit scop. Perfecţiunea este înţeleasă raportat la un scop, şi nu în mod absolut, ca în gândirea greacă. De aceea, afirmaţia că Isus a fost desăvârşit prin suferinţă trebuie înţeleasă astfel: prin ceea ce a suferit, Isus a devenit la modul ideal potrivit pentru scopul pentru care a venit, adică pentru a fi “iniţiatorul mântuirii noastre” (v. 10). Iată o povestioară ce ilustrează cum suferinţa l-a făcut pe Isus arhitectul ideal al mântuirii noastre.

Un bărbat a pus în faţa casei sale un anunţ: “Căţeluşi de vânzare”. Puţin timp după aceea, un băiat a venit să vadă despre ce este vorba. “Vă rog, domnule”, a spus el, “aş vrea să cumpăr un căţeluş dacă nu costă prea mult.” “Păi, fiule, 25 de dolari bucata.” Copilul a fost distrus să audă preţul. “Am doar doi dolari şi câţiva cenţi. Aş putea totuşi să îi văd?” “Desigur. Poate găsim totuşi ceva pentru tine”, a spus bărbatul. Ochii copilului au început să strălucească la vederea celor cinci ghemuri de blană. “Am auzit că unul are un picioruş bolnav”, a spus el. “Da, mi-e teamă că aşa va rămâne toată viaţa.” “Pot să îl iau eu? Voi plăti în timp pentru el.” Bărbatul i-a spus: “Dar va fi toată viaţa şchiop.” Zâmbind, băiatul şi-a ridicat un crac de la pantalon: avea un picior de lemn. “Nici eu nu umblu prea bine.” Apoi, privind cu căldură spre căţeluş, a continuat: “Cred că are nevoie de multă iubire, de mult ajutor. Eu cel puţin am nevoie. Nu este simplu să fii infirm.” “Ia-l”, i-a spus bărbatul. “Ştiu că te vei ocupa bine de el. Iar despre bani, nu vreau să aud.”

În această povestioară, vedem cum un copil a devenit deţinătorul perfect, ideal, pentru un căţeluş şchiop, tocmai prin ceea ce el a suferit, prin handicapul lui personal. Experimentând în propriul său trup invaliditatea, băiatul a fost cel mai în măsură să îl înţeleagă şi să îl ajute pe căţeluş. Într-un mod similar, Cristos, asumându-şi condiţia umană şi experimentând greutatea, slăbiciunea şi tentaţiile vieţii umane, a devenit candidatul perfect care să ne ajute pe drumul mântuirii. “Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evrei 4,15).

Aceasta este vestea cea bună, pentru noi cei care ne luptăm cu păcatul. Uneori simţim tentaţia să cădem în disperare, asemenea lui Iuda, crezând că Domnul nostru Isus Cristos nu ne va înţelege şi nu ne va ierta după ce l-am trădat din nou. Dar El ne va înţelege şi ne va ierta dacă, asemenea lui Petru, vom refuza să cedăm păcatului. Şi ca încurajare, să ne amintim cuvintele din aceeaşi Scrisoare către Evrei: “Să ne apropiem cu toată încrederea de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit” (Evrei 4,16).

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin