La aniversarea a 50 de ani de căsătorie, celebrul Henry Ford a fost întrebat de cineva care este secretul succesului şi fericirii în căsătorie. El a răspuns: “Este la fel ca în industria automobilelor: să rămâi fidel unui singur model.” Isus învăţa acelaşi lucru acum 2000 de ani, după cum putem citi în Evanghelia de astăzi: “Au venit fariseii şi, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat (pe Isus) dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia” (Marcu 10,2). Ce se întâmplă aici? De ce această încercare? Ei bine, să spunem pentru început că fariseii nu aveau nici un dubiu cu privire la disolubilitatea căsătoriei. În Vechiului Testament, divorţul şi recăsătorirea erau “legale” şi aşa le considerau şi fariseii. “De va lua cineva femeie şi se va face bărbat ei, dar ea nu va afla bunăvoinţă în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea, şi-i va scrie carte de despărţire, i-o va da la mână şi o va slobozi din casa sa. Iar ea va ieşi şi, ducându-se, se va mărita cu alt bărbat” (Deuteronom 24,1-2).

Singura neînţelegere între diferitele şcoli ale fariseilor era cu privire la acel “ceva neplăcut” pe care un bărbat îl poate găsi la o femeie, suficient ca să justifice divorţul. Ce putea fi acel “ceva neplăcut”? Şcoala conservatoare a rabinului Shammai îl interpreta ca fiind un caz de scandal, precum adulterul. Şcoala liberală a rabinului Hillel spunea că “ceva neplăcut” poate fi chiar şi arsul mâncării de către soţie. Iar şcoala şi mai liberală a rabinului Aqiba afirma că femeia nu trebuia să fie vinovată de ceva; dacă bărbatul pur şi simplu s-a săturat de ea, poate să divorţeze. Aceasta era capcana, pentru că dacă Isus ar fi apărat poziţia unei şcoli iudaice, şi le-ar fi ridicat în cap pe celelalte.

Isus răspunde ridicându-se deasupra legii date în Deuteronom, referindu-se la gândirea lui Dumnezeu aşa cum ne-o arată Geneza. El trece de la legea mozaică la planul divin al creaţiei. De la începutul creaţiei, spune El, Dumnezeu a orânduit ca soţul şi soţia să trăiască în unitate. “Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Marcu 10,9). Răspunsul lui Isus subliniază două aspecte importante. În primul rând Isus tratează femeia ca fiind o persoană. Legea iudaică o trata ca pe un bun al bărbatului, de care acesta dispunea după cum dorea. De fapt, aici se vorbeşte pentru prima oară în literatura ebraică (versetul 12: “Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter”) nu doar despre bărbatul care îşi lasă femeia ci şi despre femeia care ia iniţiativa de a-şi lăsa bărbatul. Isus tratează femeia ca o persoană egală cu bărbatul. În al doilea rând, Isus este interesat în învăţătura Sa nu de problemele legale, ci de principiile morale. Ei l-au întrebat dacă divorţul era permis, iar El le-a răspuns că în concepţia lui Dumnezeu soţul şi soţia nu trebuie să se despartă niciodată. Ei doreau să ştie ce este permis, El le-a răspuns ce este mai bine pentru ei, ce trebuie să caute. Pentru că în Cristos “toate sunt permise, dar nu toate sunt de folos; toate sunt permise, dar nu toate edifică” (1Corinteni 10,23).

Cu acest ideal în minte, Isus reinterpretează prevederile mozaice care spuneau că un bărbat poate divorţa de femeia sa dacă îi dă carte de despărţire. Nu este vorba de o permisiune de a divorţa. Este mai degrabă un compromis pe care Moise îl face datorită “împietririi inimii” semenilor lui. Aceasta înseamnă că Moise cunoştea idealul divin pentru soţ şi soţie, dar nu l-a impus datorită situaţiei. De fapt, analizată în contextul cultural al vremii, condiţionarea divorţului de o carte de despărţire nu urmărea simplificarea separării soţului de soţie, ci apărarea unităţii căsătoriei.

Ce formă de divorţ practicau evreii înainte ca Moise să le dea legea? Probabil aceeaşi regulă a “pronunţării de trei ori”, pe care o aveau vecinii semitici: pentru aceştia, o femeie era considerată divorţată de bărbatul ei dacă acesta pronunţa de trei ori formula de divorţ în prezenţa unor martori. Declaraţia de divorţ putea veni de exemplu după o ceartă, la mânie. Cerând însă o scrisoare de despărţire într-o vreme în care doar preoţii de la templu ştiau scrie şi citi însemna că procesul de divorţ putea dura luni până la încheiere. Aceasta dădea timp soţilor să depăşească problema, rudelor şi prietenilor să îi ajute. Cerinţa unei scrisori de divorţ a salvat numeroase căsătorii care s-ar fi încheiat rapid cu sistemul “pronunţării de trei ori”.

Fariseii se concentrau pe lege şi treceau cu vederea idealul. La fel facem şi noi. Una dintre cele mai riguroase legi pe care misionarii le-au adus în Africa a fost interzicerea poligamiei. Au aplicat-o strict chiar şi în cazul celor care se căsătoriseră în mod valid înainte de sosirea creştinismului. În Europa şi în America divorţul şi recăsătorirea sunt fenomene de masă. Nici poligamia şi nici divorţul şi recăsătorirea nu reprezintă idealul. Ar trebui ca Biserica timpurilor noastre, asemenea lui Moise, să facă compromisuri din cauza “împietririi inimii” poporului lui Dumnezeu de astăzi? Unii oameni cred că da. La urma urmei, argumentează ei, suntem noi cu ceva mai buni decât poporul lui Dumnezeu din vechime? Să le amintim poziţia lui Isus faţă de compromisurile făcute de Moise. Să ne rugăm pentru liderii Bisericii din vremea noastră, ca Duhul Sfânt să îi lumineze pentru ca ei să prezinte idealurile Evangheliei în moduri care să fie văzute ca fiind practice şi realiste de oamenii de astăzi.