Start > Ritul bizantin > Despre cer

Despre cer

3 October 2006
1,842 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină
Înălțarea Domnului

În pericopa evanghelică citită azi, la Sfânta Liturghie, evanghelistul Luca ne relatează, foarte pe scurt, înălțarea lui Isus la Cer: “Și i-a scos afară din Betania și, ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și a fost când i-a binecuvântat că S-a depărtat de la ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-I-se, s-au întors cu bucurie mare în Ierusalim, și erau pururea în biserică, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu. Amin” (XXIV, 50-53). Astfel își încheie Sfântul Luca Evanghelia. Însă, în Faptele Apostolilor, același evanghelist, în calitate de cronicar al Sfântului Pavel în călătoriile apostolice ale acestuia, descrie mai amănunțit – cum am auzit în fragmentul citit – evenimentul Înălțării lui Isus la Cer.

Isus își ia învățăceii și se urcă pe muntele Eleonului (Măslinilor) la poalele căruia se întinde grădina Ghetsimani, unde El Își trăise cumplita-I agonie. Îi privește cu duioșie pe cei doisprezece, căci era ultima clipă ce o mai avea de petrecut în mijlocul celor iubiți. Inima lor bătea cu putere în așteptarea unui eveniment neprevăzut, dar apropiat.

Unul dintre cei prezenți rupe tăcerea: “Doamne, oare în vremea aceasta vrei să așezi împărăția lui Israil?” (Fapte I,6).

Încă nici acum ei nu se puteau despărți de gândul unei împărății lumești, deși Isus subliniase de atâtea ori că împărăția Sa nu este pământească, ci una spirituală, la a cărei temelie El pusese de curând jertfa sângelui Său vărsat pe Cruce. De aceea le zice: “Nu se ține de voi să știți anii și timpurile pe care Tatăl le-a pus întru a Sa putere; ci veți lua puterea Spiritului Sfânt care va veni peste voi și Îmi veți fi mărturii în Ierusalim și în Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului. Și, după ce a zis acestea, sub privirile lor, s-a înălțat și un nor L-a luat de la ochii lor” (Fapte I, 7-9). Și, în timp ce, uimiți, Îl urmăreau cu privirea până S-a pierdut în înaltul azurului, “iată doi bărbați (adică îngeri cu înfățișare de om, n.n.) au stat lângă ei”, apostrofându-i: “Bărbați Galileeni, ce stați, uitându-vă la cer? Acest Isus care S-a înălțat de la voi la Cer, așa va veni, cum L-ați văzut mergând la Cer” (Fapte I,10-11).

Astăzi, când prăznuim Înălțarea la Cer a Domnului, gândul nostru, la fel ca al martorilor acestui mister, se îndreaptă spontan spre Cerul unde S-a dus Isus.

Să medităm deci câteva minute asupra acestei realități de dincolo de simțuri.

Desigur, sub cerul de care ne ocupăm nu trebuie să înțelegem bolta azurie ce se întinde deasupra noastră și pe care cei din vechime o credeau făcută din sidef ori din vreun alt material solid. Astăzi se știe că aceasta nu este decât atmosfera, care din pricina grosimii ei ne apare albastră. Nu trebuie să înțelegem nici imensele spații intersiderale, pentru care lumina, ca să le străbată de la o stea la alta, are nevoie de mii de ani. Ci, prin Cer, în sensul creștin, trebuie să înțelegem o realitate cu totul deosebită și de bolta cerească, și de imensa lume astrală: realitatea nevăzută a sufletelor transfigurate și înălțate prin harul divin la comuniunea de viață cu Dumnezeu, lumea sufletelor de sfinți și sfinte, lumea patriarhilor, profeților, apostolilor care, împreună cu îngerii, împărtășindu-se de viața Sfintei Treimi, trăiesc într-o veșnică fericire. Această lume este o ordine suprafirească, întocmită după alte legi, ce depășesc timpul și spațiul și scapă simțurilor noastre. Despre acest Cer, Sfântul Pavel zice: “Ochi de om nu a văzut, urechi de om nu au auzit și la inima omului nu a pătruns ceea ce a gătit Dumnezeu celor ce Îl iubesc.” Da, pentru că această realitate, fiind suprafirească, cere, spre a putea fi percepută, facultăți proporționate ei, deci tot suprafirești, altele decât acelea cu care ne-am născut -simțurile și mintea naturală.

Frumusețile și bucuriile lumii în care ne mișcăm le putem experimenta, deoarece ochiul este făcut anume în acest scop. Melodiile celor mai inspirate simfonii le putem trăi, deoarece sunt create pe măsura auzului nostru. Dar frumusețile și satisfacțiile cerului depășesc atât capacitatea de percepere a simțurilor, cât și putința de înțelegere a minții, astfel că, spre a le putea savura, avem nevoie – cum am spus – de alte simțuri, de alte facultăți decât cele firești pe care le avem, sau, mai bine zis, acestea trebuie să sufere o transformare pe măsura realităților transcendente pe care urmează să le trăiască, trebuie să sufere deci o transfigurare, o spiritualizare. Această transfigurare, spiritualizare, se va realiza prin înviere, când trupul nostru cum am spus cu alt prilej, va primi proprietățile trupului înviat al lui Isus: strălucire, scutire de suferință, agilitate, penetranță; iar sufletul, prin lumina slavei cerești, va primi o capacitate suprafirească de înțelegere, spre a putea cuprinde – pe cât poate cuprinde o creatură – necuprinsul lui Dumnezeu.

Precum o ființă lipsită de rațiune nu își poate da seama de plăcerea spirituală ce o gustă savantul absorbit de efortul întru descifrarea tainelor firii, și nici de satisfacția ce îl stăpânește în clipa descoperirii adevărului căutat, tot astfel mintea și simțurile nu își pot imagina și nu pot savura bucuriile supranaturale ale vieții transfigurate prin înviere. De asemenea, precum crisalida – larva închisă în gogoașă – nu simte ce este lumina și plăcerea zborului din floare în floare în bătaia soarelui câtă vreme nu părăsește, transformată în fluture, învelișul întunecos în care este închisă, tot astfel ființa noastră, în condițiile prezente, nu poate experimenta realitatea fericirii cerești decât după ce trupul își va fi dobândit o altă formă de existență prin părăsirea mormântului.

Totuși, prin descoperirea făcută de Isus, noi știm unele lucruri despre Cer, despre împărăția spirituală în care comuniunea vitală cu Dumnezeu va constitui esența fericirii noastre după moarte. Această cunoaștere prin credință este însă voalată. Totuși, dacă credința noastră este vie, adică dacă este însuflețită de iubirea de Dumnezeu, iubire care constă în împlinirea poruncilor Sale, noi pregustăm Cerul încă aici pe pământ, deoarece prin iubire însuși Dumnezeu se sălășluiește în sufletul nostru și astfel devenim chivotul viu al Sfintei Treimi. “De Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la El și locaș la El vom face”, spune Isus la evanghelistul Ioan (XIV,23). Acesta, la rândul său, în întâia sa epistolă catolică, afirmă: “Dumnezeu este dragoste și cel ce rămâne în dragoste, petrece în Dumnezeu și Dumnezeu într-însul” (IV,16). Deci, dacă prin iubire creștinul Îl posedă pe Dumnezeu în suflet, putem afirma fără să greșim că el posedă cerul în mod anticipat, ce-i drept voalat, dar real, iar când vălul trupului se va destrăma prin moarte, Cerul îi va apare în toată negrăita lui splendoare. De aceea, pe bună dreptate, spunea o sfântă: “Sufletul meu este cer, căci cerul este Dumnezeu și Dumnezeu este în sufletul meu.”

Deci, dacă sufletul în starea harică este un cer anticipat, deoarece în el locuiește Dumnezeu, atunci putem afirma că sufletul în care nu locuiește Dumnezeu este un iad anticipat, căci esența iadului stă în absența lui Dumnezeu.

Dar, poate fi oare sufletul omului gol de Dumnezeu? Doar catehismul ne învață că Dumnezeu este pretutindeni prezent. Există două prezențe ale lui Dumnezeu: o prezență ontologică și necesară, prin care Dumnezeu este prezent în noi ca în toate celelalte ființe și lucruri, El fiind Creatorul, susținătorul și vivificatorul întregii lumi, deci și al ființei noastre; cealaltă prezență a lui Dumnezeu este mistică și liberă; prin aceasta El sălășluiește în sufletul nostru ca Părinte și prieten, sub forma harului sfințitor. Prima prezență, fiind reclamată de însăși dependența ființelor, în existența lor, de Dumnezeu Creatorul lor, nu se poate pierde, deoarece spre a rămâne în existență ele au nevoie de influxul permanent al puterii și prezenței Sale active. A doua prezență, cea mistică, harică, pe care o are numai sufletul curat, se poate pierde, și se pierde totdeauna prin păcatul de moarte, dar, spre bucuria noastră, se recâștigă prin pocăință, deci atârnă de libera iubire a noastră față de Dumnezeu.

În consecință, Cerul, împărăția Cerului, nu este un loc în spațiu, ci ea este în noi, este o stare interioară, starea sufletului înduhovnicit, pătruns și vivificat de harul iubirii divine, prin care ființa noastră întreagă se transformă, se divinizează. Ea, Împărăția Cerului, începe aici pe pământ și crește cu fiecare suflet care însetează după Dumnezeu, care Îl recunoaște și I se dăruiește total Lui, trăind pentru El, pentru a instaura în viața sa și a semenilor domnia Adevărului, a Dreptății, a Binelui, a Iubirii. Această Împărăție, în care, aici pe pământ, realitatea comuniunii cu Dumnezeu este voalată, ascunsă, gustând-o după măsura în care noi Îl iubim pe Dumnezeu în semenii noștri, își va atinge desăvârșirea la Parusie, la a doua venire a Domnului, când nu numai omul, ci întreg universul va fi transfigurat, devenind un “cer nou și pământ nou”, în care Cristos, Alfa și Omega, va fi “totul în toate” și când sufletele, unindu-se cu trupurile glorificate prin înviere, se vor bucura pentru veșnicie de vederea fericitoare a lui Dumnezeu. În această realitate supranaturală S-a înălțat astăzi Cristos omul, cu trupul Său glorificat, în slava Tatălui, dar, prin Spiritul Său, prin Spiritul Sfânt, El continuă să rămână cu noi. El este transcendent și în același timp imanent, continuând să locuiască în noi, ca să ne lumineze, călăuzească și desăvârșească, pentru a ne lua apoi la El în locașul pe care ni l-a pregătit: “(…) merg ca să vă gătesc loc (…) pentru ca unde sunt eu să fiți și voi” (Ioan XIV,2-3).

Să trăim deci viața în lumina acestui adevăr fundamental că Cerul, Împărăția Cerului, începe de aici de pe pământ, prin viața în comuniune cu Dumnezeu prin harul sfințitor și se desăvârșește după învierea de obște, în lumina slavei divine. Iar în aceste zile de pregătire la sărbătoarea Rusaliilor, să-L rugăm pe Spiritul Sfânt să-Și reverse cu prisosință harul de a conlucra cu El pentru continua desăvârșire spirituală a noastră și a semenilor, în convingerea că cerul harului din sufletul nostru este preludiul cerului slavei veșnice. Amin.

Ritul bizantin