- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Înălțarea Sfintei Cruci

Posted By pr. Gheorghe Neamțiu On September 15, 2006 @ 1:08 pm In Ritul bizantin | No Comments

“Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce se pierd,
iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”
(I Corinteni I,18)

Dintre toate relicvele câte ni s-au păstrat din viața Mântuitorului, cea mai prețioasă este crucea pe care El și-a vărsat Sângele pentru răscumpărarea noastră. De aceea era firesc ca Biserica, spre a ne da prilej de a cinsti acest instrument al izbăvirii noastre, să stabilească o sărbătoare, sărbătoarea de azi, pe care o numim Înălțarea veneratei și de viață făcătoarei Cruci. Cu toate că această sărbătoare își are originea încă în anul 326, foarte puțini creștini știu pentru ce ea se numește astfel. Pentru acest motiv, astăzi vom vedea împreună cum a luat naștere această sărbătoare și apoi vom încerca să descifrăm înțelesul adânc al Crucii.

1. Pe la anul 312, împăratul Constantin cel Mare era în război cu rivalul său Maxențiu, împăratul din Apus. În timp ce era cuprins de îngrijorare și teamă la gândul că avea de înfruntat un inamic puternic, i se arătă pe cer, în toiul zilei, semnul Crucii, format din stele strălucitoare ca soarele, având împrejur inscripția: In hoc signo vinces! (În acest semn vei învinge!). Această minunată apariție l-a umplut de bucurie și curaj pe Constantin, care a dat numaidecât ordin ca pe toate steagurile să se aplice semnul crucii și apoi a pornit cu încredere la luptă, obținând o biruință strălucită asupra lui Maxențiu, care își găsi moartea la podul Milvius. Constantin cel Mare rămâne, astfel, singurul stăpân al întregului imperiu. Drept recunoștință pentru această biruință, el publică în anul următor (313), edictul din Milan, prin care dă li-berate creștinismului, care astfel iese din catacombe la lumină. Tot această biruință, repurtată în numele Sfintei Cruci, este punctul de plecare al încreștinării familiei sale și mai pe urmă a sa, devenind astfel primul împărat creștin.

Dar Constantin nu s-a mulțumit cu atât, ci a trimis-o pe mamă-sa, Elena, care era o creștină evlavioasă, la Ierusalim, ca să caute Crucea Mântuitorului, îngropată cu veacuri înainte de Evrei, care se temeau ca nu cumva creștinii, înmulțindu-se, să exalte atât de mult cultul față de Isus, încât să înceapă a-I venera însuși lemnul pe care El fusese răstignit. Împreună cu Crucea Domnului, fuseseră îngropate și crucile celor doi tâlhari răstigniți alături de Isus. Dar, fără să-și dea seama, tocmai prin această faptă dușmănoasă ei au contribuit și mai mult la cinstirea Crucii Domnului, deoarece, îngropând-o, ei au salvat-o, fără să vrea, de la nimicirea la care ar fi fost expusă cu 37 de ani mai târziu, la anul 70, când Titus, fiul împăratului Vespasian, ocupase și distrusese cu desăvârșire Ierusalimul. Se vede și aci minunata înțelepciune a Providenței, care se servește de răutatea dușmanilor Săi spre a-Și înfăptui planul. După cum vânzarea lui Iosif de către frații săi, făcută unor negustori din Egipt, cu gândul de a nu putea ajunge la mărire, a fost tocmai cauza care i-a pregătit lui Iosif calea spre înalta demnitate de care se va învrednici la curtea lui Faraon, tot astfel răutatea Evreilor care au îngropat Crucea Mântuitorului a fost mijlocul de care s-a servit Dumnezeu ca să înalțe Crucea la cinstea de care ea se bucură azi în cea mai mare parte a lumii creștine, căci la anul 326 Elena, mama împăratului Constantin, în urma săpăturilor conduse de ea însăși cu multă evlavie și osteneală, descoperi toate cele trei cruci, dimpreună cu piroanele cu care fusese răstignit Isus. Pentru a se identifica Crucea Mântuitorului, Dumnezeu s-a servit de Sfântul Macarie, patriarhul de pe atunci al Ierusalimului, care, luminat de Spiritul Sfânt a dispus să se aducă cele trei cruci și să se atingă cu ele pe rând trupul unei bolnave muribunde, în credința că la atingerea cu Crucea Mântuitorului bolnava își va redobândi sănătatea; fapt ce s-a și întâmplat. Sculându-se însănătoșită, ea începu să-L slăvească pe Mântuitorul și să-I mulțumească pentru harul primit.

Încă de la această dată, Crucea Domnului a început să fie venerată de lumea creștină, dar sărbătoarea propriu-zisă datează abia din anul 335, când patriarhul Macarie, în scopul de a da tuturor creștinilor posibilitatea de a o vedea și adora, a ridicat un amvon în mijlocul poporului adunat; apoi, luând Crucea, a urcat cu ea în amvon și a înălțat-o în văzul tuturor. Impresionată profund, mulțimea se prosternă și, închinându-se, a exclamat într-un glas: “Doamne, miluiește-ne”. În amintirea acelei ceremonii, astăzi, în această sărbătoare, Biserica înalță Sfânta Cruce în mijlocul lăcașurilor de cult, pe un podium, spre închinare și sărutare.

Prin această acțiune lăcașul bisericii reprezintă Paradisul pământesc, iar Crucea simbolizează pomul din mijlocul Paradisului pe care s-a urcat șarpele și de pe care a ispitit pe strămoși. Căci, precum șarpele înălțat pe acel pom a pricinuit omului moartea veșnică, tot astfel Mântuitorul prin înălțarea Sa pe Cruce a adus tuturor care cred în El viața cea veșnică; și, precum lemnul cel verde din Paradis a rodit moartea, tot așa lemnul uscat al Crucii a rodit viața cea fără moarte. Sub pom se găsesc, de o parte și de alta, reprezentanții căzuți ai omenirii, un bărbat, Adam, și o femeie, Eva, mama morții; sub lemnul Crucii se găsesc alături cei mai sfinți reprezentanți ai omenirii noi: Preacurata, mama vieții și Sfântul Ioan Evanghelistul. Roadele Pomului din Paradisul pământesc au închis, pentru veșnicie, Paradisul ceresc; rodul dumnezeiesc al lemnului Crucii, Cristos, l-a deschis pentru veșnicie. Cei care și-au întins mâinile spre pom au fost amarnic amăgiți; cei ce de două mii de ani își întind mâinile spre lemnul Crucii sunt salvați, pentru că din rodul lui, din Cristos, curge în suflete viața dumnezeiască ce luminează și sfințește pe toți care cred în El.

2. Și, acum, după ce am văzut istoricul sărbătorii de azi și acest minunat paralelism între lemnul Crucii și pomul pierzării din Paradis, să pătrundem în înțelesul dogmatic și moral al Crucii, al cărei semn – cu durere trebuie s-o spunem – a devenit, pentru cei mai mulți creștini, un gest superficial, făcut în grabă, lipsit de conținut și de orice trăire lăuntrică.

În primul rând, Crucea formează o unitate, exprimând unitatea naturii lui Dumnezeu. Cele trei extremități libere exprimă treimea persoanelor în unitatea firii divine: adică pe Tatăl-Creatorul, pe Fiul-Răscumpărătorul, și pe Spiritul Sfânt-Sfințitorul. Crucea mai reprezintă și cele două firi – omenească și divină – ale lui Cristos: trunchiul Crucii – omenirea, iar Cel răstignit – dumnezeirea. Extremitatea superioară simbolizează pe Tatăl, pe Cel Preaînalt, extremitatea inferioară, înfiptă în pământ simbolizează pe Fiul, care S-a coborât pe pământ, S-a întrupat din Fecioara, iar, prin moarte și îngropare, a intrat chiar în pământ. Cele două brațe orizontale ce rezultă din întretăierea cu trunchiul vertical sunt chipul Sfântului Spirit, care purcede și de la Tatăl și de la Fiul, ca dintr-un singur izvor, principiu.

Plin de sens teologic și moral este și semnul Sfintei Cruci cu care ne însemnăm zilnic în diferite prilejuri. Astfel, prin împreunarea celor trei degete de la mâna dreaptă, ne mărturisim credința în cele trei persoane divine și în unitatea firii divine, adică în Dumnezeu unul în fire și întreit în persoane. Prin închiderea în palmă a celor două degete, ne afirmăm credința în cele două firi ale lui Isus Cristos: firea divină și firea omenească. Însemnându-ne pe frunte, ne exprimăm credința în Tatăl, pe piept – speranța în Fiul, iar ducându-ne degetele împreunate de la un umăr la altul, ne exprimăm iubirea ce vine de la Spiritul Sfânt care ne transformă și ne sfințește viața. În felul acesta, semnul Sfintei Cruci exprimă simbolic principalele adevăruri ale credinței creștine: Unitatea lui Dumnezeu și Trinitatea persoanelor Sale, Întruparea și Răscumpărarea în persoana Fiului și Sfințirea prin Spiritul Sfânt.

De aceea, ori de câte ori privim crucea și medităm asupra sensului ei, două sentimente ne copleșesc: durerea și bucuria. Durerea, văzând că noi suntem călăii care, prin păcatele noastre, L-am răstignit pe Isus – și, vai, continuăm încă să-L răstignim -, și bucuria, văzând că pe Cruce El nu numai a pedepsit, în trupul Său, păcatul nostru, ci totodată ne-a și iertat, redându-ne demnitatea de fii, și viața veșnică.

Și cum Îi vom arăta Mântuitorului recunoștința pentru această iubire fără margini, cu care ne-a iubit prin Cruce?

În primul rând, urând păcatul ca fiind cel mai mare rău și izgonindu-l din viața noastră. În acest scop, ne vom reînsufleți devoțiunea față de Sfânta Cruce; vom medita asupra semnificației ei, iar când ne vom însemna cu semnul Sfintei Cruci, o vom face reculeși, încet, corect, solemn, conștienți că prin această ceremonie săvârșim un act de cult extern, de mărturisire a credinței, nădejdii și iubirii față de Dumnezeu, unul în fire și întreit în persoane, și că acest semn, care pentru păgâni era o absurditate, iar pentru evrei o sminteală, pentru noi este cu adevărat manifestarea puterii și iubirii lui Dumnezeu care, prin această kenoză (nimicire), ne-a împăcat cu Sine. Înainte de orice acțiune, în bucurii ca și în încercări, ne vom face semnul Crucii, cu toată încrederea în puterea ei mântuitoare.

Iubirea și recunoștința noastră I-o vom mai arăta lui Isus și practicând Calea Crucii, această devoțiune care, după ascultarea Sfintei Liturghii, este deprinderea spirituală cea mai plină de roade pentru creștin, pentru că, însoțindu-L, cu mintea și cu inima, pe Isus, pe calea spre Golgotha și oprindu-ne la cele patrusprezece stațiuni, participăm astfel la întâmplările petrecute pe Cale și ne asociem intim cu Isus în suferințele și umilirile suportate de El până la punerea în mormânt. Astfel, Lui îi aducem mângâiere, iar nouă ispășire, prin unirea cu patimile Sale.

Dar iubirea și recunoștința cea mai mare I-o vom dovedi lui Isus, dacă în fiecare zi vom accepta și purta crucea așa cum ne-a rânduit-o El, cu toate neajunsurile, eșecurile, umilirile și amărăciunile, fizice și morale, fără să ne plângem, fără să murmurăm, încredințați că numai astfel Îl urmăm cu adevărat, căci El ne spune: “Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”. Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/37/