Start > Ritul bizantin > Voi sunteți lumina lumii

Voi sunteți lumina lumii

3 October 2006
3,468 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină
Sfinții Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie și Ioan

“Voi sunteți lumina lumii (…) Așa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor încât, văzând faptele voastre cele bune,
să-L preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”
(Matei V, 14 și 16)

Această poruncă o adresează Isus Cristos, în predica de pe Munte, nu numai Apostolilor și ucenicilor care Îl ascultau atunci, ci și tuturor acelora care, prin Botez, aveau să fie, peste veacuri, urmașii și imitatorii Săi, alți Cristoși, purtători ai prezenței Sale printre oameni, adică nouă tuturor creștinilor. Deoarece nu numai în Apostoli, ci în toți creștinii, deci și în noi, trebuie să se oglindească chipul viu al lui Cristos, prin întreaga noastră conduită care să lumineze în jurul nostru, aprinzând alte și alte lumini în semenii noștri.

Dintre toți creștinii, aceia care L-au urmat mai fidel pe Cristos, trăind din plin solia Evangheliei, sunt sfinții. Totuși, deoarece singur Cristos este plenitudinea desăvârșirii, sfințenia absolută, sfinții oglindesc în viața lor, în mod eroic, doar unele din multiplele aspecte ale desăvârșirii evanghelice, fiecare sfânt după firea și înclinațiile lui, deoarece – și e de reținut acest lucru – sfințenia nu distruge firea omului, ci o presupune și o înnobilează, o desăvârșește. Așa, bunăoară, unii dintre sfinți au realizat în ființa lor aspectul speculativ, doctrinal al Evangheliei, alții au oglindit, cu precădere, aspectul ei practic; unii au fost suflete contemplative, dedicați rugăciunii, trăirii interioare; alții, oameni dăruiți îndeosebi activității de evanghelizare, misionari, organizatori, conducători de suflete. Cu toții însă se întâlnesc în două puncte comune: 1. Credința și viața lor, toți le-au socotit ca formând o unitate vie, neîmpărțită, luminând în același timp ca două raze ale aceleiași lumini; 2. Această desăvârșită contopire între credință și trăirea ei în fiecare clipă, ei au socotit-o un lucru extraordinar de important și absolut (I. Miclea, op. cit., p.102), de care atârnă, ca de un centru de gravitate, și Cerul, și pământul.

Prin flacăra vie a credinței lor, sfinții nu au relativizat ceea ce este absolut și dumnezeiesc, ci au înălțat și îndumnezeit ceea ce era omenesc în ei, străduindu-se să facă același lucru și în semenii lor.

Figurile celor trei mari sfinți, ierarhi și mari dascăli ai lumii: Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz – supranumit Teologul – și Ioan Gură de Aur, pe care îi prăznuim astăzi, ne îmbie fericitul prilej de a verifica aceste afirmații.

1. Sfinții aceștia și-au trăit credința. Toți trei, în tinerețe, au urmat cele mai înalte școli de pe atunci: din Constantinopol, Cezareea și Atena. Au studiat retorica și filosofia, precum și întreg clasicismul greco-roman, pregătindu-se pentru cariera de avocat. Neîntrecuți de nici unul dintre colegii și contemporanii lor, ei au devenit fala școlii și maeștrilor ei.

Dar, după cum lumina are afinitate pentru lumină, tot astfel știința neînfumurată despre lume duce la știința despre Creatorul ei, așa încât setea de adevăr îi mână pe cei trei studenți la lumina doctrinei creștine. Cu temeinica lor pregătire filosofică, impregnată de modestia ce îi caracteriza, ei se adâncesc în studiul Evangheliei, din care scot cu nesaț nesecate comori de valori spirituale și morale, care au pus în uimire o lume întreagă. Au proiectat noi lumini în misterele Sfintei treimi, Întrupării și Euharistiei, arătând că acestea, cu toate că mintea nu le poate pătrunde esența, trebuie primite pentru autoritatea lui Dumnezeu care ni le-a descoperit și care, fiind atotștiutor, nu Se poate înșela, și, fiind preasfânt, nu ne poate înșela nici pe noi.

În felul acesta, din maeștri ai științei profane, ei devin maeștri ai științei teologice, pe care o ridică pe culmi neatinse până la ei; prin scrierile lor documentate combat ereziile din acel timp: arianismul și macedonianismul care zguduiau lumea creștină.

Această credință însă, ei, nu numai au vestit-o și au apărat-o cu fidelitate de atacurile ereticilor, ci au și trăit-o cu o fidelitate neclintită, contopind-o cu viața lor și realizând, fiecare, tipul de sfințenie potrivit firii sale. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407), numit “doctor euharisticus”, este tipul sfântului gânditor-combatant (I. Miclea, op. cit., p. 104), care, cu inteligența sa neobișnuită, cucerit de sublimitatea adevărurilor credinței, după ce le scrutează adâncurile, le apără cu graiul său de aur și în scris, cu atâta fermitate și curaj, încât nu ezită să înfrunte exilul și moartea; aceasta din cauză că a cutezat să înfiereze imoralitatea împăraților Bizanțului: Arcadiu și Eudoxia. A făcut-o pentru că Sfântul Ioan nu concepea să fie sfânt numai prin puritatea credinței sale interioare, ci și prin toate consecințele ei practice, în viața de fiecare zi. Pentru el o convingere care nu înfăptuiește binele, adevărul și frumosul, e deșartă. Adevărul trebuie să rodească fapte adevărate și oameni adevărați, adică sfinți.

Un cu totul alt tip de sfințenie îl reprezintă Sfântul Grigorie din Nazianz sau Teologul (328-389). El nu este înzestrat cu simțul vieții practice. Fire contemplativă, el reprezintă “tipul mistic al sfântului” (Ibid., p.106). Absorbit cu totul de marile adevăruri, pentru el lumea lui Dumnezeu este totul. De aceea, când i se îmbie scaunul episcopal din Sosima, râvnit atât de mult de alții, el îl refuză, nesimțindu-se chemat pentru misiunea de organizator și conducător de suflete; iar la scaunul din Constantinopol, în care a fost întronat de însuși împăratul Teodosie (380), a renunțat înainte de a împlini un an de păstorire, lăsându-l altora, mai destoinici a cârmui sufletele, el urmându-și chemarea de a dezvălui în scris, pentru sine și pentru alții, taina cunoașterii lui Dumnezeu, în scopul unirii tot mai intime cu El. Pentru acest motiv, se mai numește și Teologul, sau Cuvântătorul lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare (329-379), prietenul și colegul de școală al Sfântului Grigorie – împreună cu care a compus primele reguli de viață călugărească -, este personalitatea care îmbină în sine, în mod armonios, aspectul contemplativ și cel practic al sfințeniei. El este “tipul sfântului organizator” (I. Miclea, op. cit., p.106) și conducător de suflete. Tatăl său, avocat, voia să-i dea și lui aceeași carieră. Sfântul însă, convins că fără ordine, mai întâi interioară și apoi exterioară, nu există desăvârșire, se retrage în pustiul Iris, unde, cum am spus, elaborează, pentru prima oară, în Răsărit, Regulile călugărești care îi poartă numele, instituind astfel Ordinul bazilitan din care, în Biserica noastră, au făcut parte luceferii Școlii Ardelene și alți oameni de seamă ai Neamului.

Ajuns arhiereu, Sfântul Vasile, armonizează perfect în viața sa, știința virtuții cu virtutea științei, rugăciunea cu activitatea de păstor de suflete și organizator. Deși lumea, stăpânită de Cel rău, îi va face mereu opoziție, credința sa era că el nu trebuie să iasă din ea lăsând-o pradă Celui rău, ci să lupte din răsputeri ca s-o schimbe, s-o re-creeze după vederile lui Dumnezeu, în care scop e necesar ca virtutea să strălucească, mai întâi, în propria sa viață. Iată de ce, Sfântul se ocupă mai întâi de sine, sfințindu-se printr-o viață de asceză aspră, de renunțare, de jertfire de sine, cum au făcut-o și ceilalți doi, confirmându-și cuvântul prin pilda propriei vieți, convins că nu poate aprinde sufletele de iubirea lui Cristos fără ca aceasta să ardă, mai întâi, în el însuși.

2. Dar acești trei mari sfinți Ierarhi și mari luminători ai lumii, doctori ai Bisericii, nu numai că și-au armonizat perfect credința cu trăirea de fiecare zi și clipă, ci această trăire a credinței ei au tratat-o cu cea mai mare seriozitate posibilă. După cum am spus, ei nu și-au relativizat credința, nu și-au modelat-o după vederi omenești, ci au divinizat omenescul din ei, cu cea mai mare severitate, nefăcând concesii nici pornirilor pătimașe din firea lor, nici momelilor lumii, precum nici amenințărilor capetelor încoronate, deoarece ei erau prea convinși că nu se poate “sluji la doi domni”.

Iată, bunăoară, dialogul dintre Sfântul Vasile, ca episcop al Cezareei, și prefectul arian Modestus.

– Dacă nu încetezi cu combaterea și afurisenia arianismului, conform legilor, vei fi despuiat de orice avere – îl amenință prefectul.

- De la cine nu are nimic, nu i se poate lua nimic – îi răspunde Sfântul.

- Atunci, vei pleca în exil.

- Eu nu cunosc exil, fiindcă pe pământul lui Dumnezeu sunt, pretutindeni, la mine acasă.

Văzând neclintirea calmă și senină a Sfântului, Modestus își pierde cumpătul și țipă: Te voi chinui !

- Nu mă poți chinui, fiindcă n-am nici trup.

Văzând că și suprema intimidare rămâne fără rezultat, prefectul își schimbă tactica:

- Încă până acum nici un episcop nu a vorbit cu mine cu atâta curaj.

– Probabil nici nu ai vorbit vreodată cu un episcop – îi replică fostul elev al școlii de retorică din Atena. (I. Miclea, op. cit., p. 108-109).

Sfântul Ioan Gură de Aur, de asemenea, nu glumește cu adevărul dumnezeiesc, socotindu-l un bun mai de preț decât propria sa viață. Pătruns de menirea de a apăra dreptul lui Dumnezeu pe pământ, înfruntă, de la înălțimea amvonului, pe împărații Arcadiu și Eudoxia care scandalizau poporul, cu viața lor desfrânată. Urmarea ? Sfântul a fost destituit. Dumnezeu însă l-a răzbunat, trimițând asupra regiunii un cutremur atât de cumplit, încât împărăteasa l-a rechemat. Atacat din nou de dușmani, la sfatul tuturor de a fi îngăduitor el răspunde: “De ce să mă tem? De moarte? Viața mea este Cristos, iar moartea este pentru mine un câștig. De exil? De despuiere? Gol am venit în lume și tot așa trebuie să plec. Și, dacă Cristos e cu mine, de cine să mă tem?” (I. Miclea, op. cit., p.110).

În sfârșit, este exilat în Cucusus, de unde a fost dus la Pytos și apoi îmbarcat pentru Comana (Pont) unde a și fost înmormântat, iar mai târziu a fost transportat la Constantinopol și apoi la Roma, în Biserica Sfântul Petru.

Deviza vieții sale era: “Eu sunt gata să-mi dau de mii de ori viața pentru voi, iar voi nu-mi rămâneți cu nimic îndatorați; eu nu-mi fac decât datoria.” (A. Bessieres, LOevangil du Chef, Paris, Spes, 1935, p.189, apud I. Miclea, op. cit., p.110).

Ce prăpastie între sfinți și omul de azi, în felul de a concepe și trăi credința. Credința omului de azi zace în unul din sertarele memoriei; ea nu mai este regula lui de viață, nu îi însuflețește gândurile și faptele de fiecare zi. Se întreabă el oare: Ce ar gândi Cristos în această problemă, ce ar spune și cum s-ar purta El în această situație, dacă ar fi în locul meu? Se străduiește el să-L oglindească pe Cristos în viața sa? Și urmarea tristă a acestui divorț între credință și trăirea ei practică este dureroasa realitate de sub ochii noștri. Căci ce vedem? Omul, în loc să-și modeleze viața după credință, își modelează credința după viață, în loc să divinizeze omenescul din el, umanizează divinul și, astfel, schimbându-și convingerile după faptele sale nelegiuite, după patimi, omul devine eretic nu numai în faptă, ci și în credință. Să ne ferim de o astfel de mentalitate, coruptă și atât de contagioasă, și să privim trăirea credinței cu seriozitatea sfinților. Numai credința curată, trăită fără compromis, ne va mântui, și va fi izvor de lumină și zidire pentru alții, preamărindu-se astfel Tatăl comun al tuturor, după porunca Mântuitorului: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele cele bune, să-L preamărească pe Tatăl nostru Cel din ceruri.” Amin.

Ritul bizantin