Start > Ritul bizantin > Acesta este Fiul Meu

Acesta este Fiul Meu

3 October 2006
2,187 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină
Botezul Domnului

“Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit.”
(Matei III,17)

Botezul Domnului este manifestarea lui Dumnezeu în Omul-Cristos, adică punerea în lumină a faptului că Omul adevărat născut în ieslea din Bethleem este totodată și Dumnezeu adevărat, în una și aceeași persoană divină, Isus Cristos. De aceea, Botezul Domnului se mai numește și Arătarea Domnului sau Teofanie – apariția lui Dumnezeu -, sau Epifanie, adică arătarea sub formă omenească a lui Dumnezeu. Pentru ca lumea care L-a văzut copil în iesle, ca pe un copil oarecare, nu cumva, sedusă de aparențe, să creadă că Isus Cristos nu e decât un om și nimic mai mult, El își arată astăzi dumnezeirea Sa, demonstrând în fața unei mulțimi dintre cele mai împestrițate – ostași, mercenari, saducei, farisei, vameși, oameni de rând, ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul – adevărul fundamental al religiei noastre, acela că El, care astăzi Se botează în Iordan, este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, Dumnezeu adevărat și om adevărat în una și aceeași persoană, divină: Isus Cristos, Mântuitorul trimis în lume.

El primește botezul din mâna lui Ioan Botezătorul, dar acest botez nu era un botez adevărat, ci doar o chemare la pocăință, pocăință de care Isus nu avea nevoie fiind El Dumnezeu, iar, dacă totuși Se smerește primind acest semn al păcatului, o face spre a Se arăta astfel în mod public lumii ca Dumnezeu adevărat și Mântuitorul făgăduit și pentru a ne demonstra, prin pilda Sa de smenerie, necesitatea purificării prin pocăință spre a putea intra în împărăția spirituală anunțată de El.

Botezul Domnului este însă nu numai o chemare la pocăință, la reînnoirea vieții, ci totodată și momentul solemn când Isus, sfințind apa prin contactul Său cu ea, și dându-i putere curățătoare de păcate, întemeiază Sfânta Taină a Botezului, Taină care, dimpreună cu celelalte șase Taine, izvorăște din coasta lui Isus mort pe Cruce, vărsând în suflete viața divină a harului sfinților și ridicându-l, astfel, pe om la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu și tabernacol al Sfintei Treimi.

Iată de ce, vom folosi astăzi acest prilej spre a medita asupra misterului Sfântului Botez.

În una din convorbirile pe care Isus le va avea mai târziu cu fariseul Nicodim – cu acel ucenic care venea pe ascuns, noaptea, la Mântuitorul -, după ce Nicodim își mărturisește credința în misiunea dumnezeiască a Mântuitorului, acesta îi zice: “Adevăr, adevăr îți grăiesc, de nu se va naște cineva de sus, nu va putea vedea Împărăția lui Dumnezeu”. La aceste cuvinte, Nicodim, rămas pe cât de mirat pe atât de încurcat, întreabă: “Cum poate cineva să se nască fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască?” Isus insistă: “Adevăr, adevăr îți grăiesc: De nu se va naște cineva din apă și din spirit, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este, și ce este născut din spirit, spirit este. Nu te mira că ți-am zis: Trebuie să vă nașteți de sus” (Ioan III, 3-5).

Este, așadar, cum nu se poate mai limpede că, în acest dialog cu Nicodim, Isus proclamă necesitatea absolută a unei nașteri spirituale – de sus – pentru toți oamenii, naștere care are loc prin apă și prin Spirit, deci prin Sfântul Botez, care este poarta de intrare în Împărăția cerurilor, adică în Biserica lui Cristos, care începe aici pe pământ prin Biserica luptătoare, și se desăvârșește în cer, prin Biserica triumfătoare.

Sfântul Botez este prefigurat în Testamentul Vechi prin ritualul circumciziunii sau tăierii împrejur, căci după cum pruncul tăiat împrejur devenea membru al poporului ales, tot astfel, acum, în Noul Testament, cel botezat devine membru al noului popor ales, al Bisericii lui Cristos.

Protopărinții noștri, cum bine știm, prin păcatul lor au pierdut nu numai pentru ei ci și pentru întreaga posteritate, darul suprafiresc al harului sfinților care i-a ridicat peste starea lor firească de simple creaturi la starea suprafirească de fii adoptivi ai lui Dumnezeu și moștenitori ai fericirii Lui. Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, întrupându-se, a reparat în locul nostru ofensa pricinuită lui Dumnezeu-Tatăl. Prin sângele Său vărsat pe Cruce, El ne-a redobândit dreptul de fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Cerului, drept pe care ni-l împărtășește prin spălarea cu apa Sfântului Botez, slujbă pe care Mântuitorul a încredințat-o Apostolilor îndată după Învierea Sa, când, insuflându-le puterea Spiritului Sfânt, le-a poruncit: “(…) mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit (…)” (Matei XXVIII, 19).

Așadar, în Sfântul Botez, prin Cristos, ne altoim din nou în firea dumnezeiască. Și după cum mlădița nobilă altoită în pomul pădureț transformă seva sălbatică a acestuia în sevă nobilă, producând fructe bune de consumat, tot astfel, dar de astă dată printr-un proces invers, Cristos, trunchiul nobil, în care ne-am altoit, noi, mlădițele cele sălbatice, ne comunică seva vieții Sale divine, care ne transformă, ne asimilează, ne face asemenea Lui, adică ne îndumnezeiește, ne face părtași firii Sale – consortes Dei naturae, cum spune Sfântul Petru -, astfel încât faptele noastre nu mai sunt omenești, ci teandrice (divino-umane), ca și ale lui Cristos. El, în care suntem grefați, și care lucrează în noi, cu concursul nostru, le imprimă valoare meritorie supranaturală, divină, adică le face apte de a ne câștiga fericirea cerească. Fără păstrarea și sporirea acestei vieți divine primite în botez, prin trăirea conform poruncilor divine, noi nu suntem în stare să aducem nici un rod bun pentru mântuire, deoarece păcatul de moarte ne taie legătura organică cu Cristos izvorul vieții divine din noi. Acest adevăr ni-l subliniază Însuși Isus când, asemănându-Se pe Sine cu vița, ne zice: “Rămâneți în Mine și Eu rămân în voi. Precum mlădița nu poate aduce rod de la sine de nu va fi în viță, tot așa și voi de nu veți fi în Mine. Eu sunt vița, voi mlădițele. Cel ce locuiește în Mine, și Eu în el, acela mult rod aduce: căci fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan XV, 4-5).

Din cele spuse rezultă că unirea noastră cu Dumnezeu Tatăl în Cristos prin Botez este o legătură vitală. Când aceasta se rupe prin păcat, dispare și viața divină din noi, murim sufletește. Dar mai rezultă că, născându-ne, prin apa Botezului, din Dumnezeu, devenim în mod real fiii Lui și frații mai mici ai lui Cristos. Și, deși această filiație nu este naturală, ci o adopțiune – căci fiu natural al lui Dumnezeu este singur Cristos -, totuși ea nu este ca o simplă adopțiune legală, prin care copilul nu primește de la Tatăl adoptiv decât numele și moștenirea, dar nimic din firea lui, din sângele lui, ci o adopțiune supranaturală, deoarece copilul primește însăși viața lui Dumnezeu, devine părtaș firii Lui, e îndumnezeit, devine una cu El, așa precum metalul încins în flacără devine asemenea focului, încât, privindu-le, cu greu le putem deosebi unul de altul, și după cum două bucăți de ceară contopite devin una. Iată de ce Sfântul Ioan Evanghelistul, apostolul iubirii, în întâia sa epistolă catolică, c.III, v.1, zice: “Vedeți ce fel de dragoste ne-a dat nouă Tatăl, ca fii ai lui Dumnezeu să ne numim: și suntem.” Deci, în botez, nu primim pur și simplu numai un nume nou, acela de creștin, ci primim însăși realitatea vieții divine, filiația divină. Nu numai ne numim fii, ci suntem cu adevărat. Suntem creștinați – Cristi nati, născuți din Cristos; am intrat în familia lui Dumnezeu, devenind fiecare un alt Cristos, fiu al Sfintei Treimi. Iată de ce Isus repetă cuvintele rostite către cei din Testamentul Vechi: “Eu am zis: Dumnezei sunteți.” Dumnezei prin participare, prin împărtășirea firii Sale, deci frați mai mici ai lui Isus Cristos.

De aceea putem spune că, în momentul botezului nostru, deși cu simțurile nu am perceput, deasupra noastră s-au pronunțat, ca și asupra lui Isus, cuvintele: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit” (Matei III, 17). Din acel moment am devenit și reprezentanții lui Cristos, astfel că, vrând-nevrând, chipul Său îl purtăm cu noi pretutindeni, pentru că s-a întipărit în mod neșters în ființa noastră spirituală. Pe Cristos Îl onorăm când Îl copiem în gândurile și conduita noastră, și tot pe El Îl disprețuim când purtarea noastră nu corespunde cu pilda vie pe care El ne-a lăsat-o.

Este oare totdeauna vie în mine credința și conștiința acestei nobile înrudiri cu Dumnezeu, primită în Botez? Și, drept consecință, mă port conform demnității acesteia? Noblesse oblige. Copiii unui principe ori șef de stat trebuie să aibă cu totul alte maniere decât copiii unui umil cerșetor. Dacă e așa, atunci, trecându-mi în revistă felul meu de a gândi și vorbi, de a mă purta și lucra, oare pot eu spune că sunt un vrednic fiu al lui Dumnezeu și frate și următor al lui Cristos? (I. Miclea, Ecouri din veșnicie, vol. II, Blaj, 1945, pass.) În botez, prin gura nașului, am declarat că mă lepăd de Satana, de toate poftele, trufia și lucrările lui, și mă unesc cu Cristos și cred în El ca în Împăratul și Dumnezeul meu, adică mă supun poruncilor Lui.

Dar, începând din momentul când am ajuns la anii priceperii, cum mi-am ținut oare această întreită juruință: de lepădare de Satana, de mine însumi, și de unire cu Cristos. O, de câte ori am rupt alianța cu El, Împăratul meu, și am pactat cu principele întunericului, ascultând de momelile lui care, prin firea mea pornită spre rău, mă îndemna să mă conduc nu după decalogul Părintelui meu, ci după maximele morbide ale lumii! Și, astfel, pângărindu-mă mi-am pierdut demnitatea de fiu al lui Dumnezeu și dreptul la moștenirea cerească.

Iubiți frați,

Să folosim prilejul sărbătorii de azi pentru a ne examina cum ne-am îndeplinit până acum angajamentele făcute la botez și, căindu-ne pentru infidelitățile comise, să ne reînnoim hotărârea de a ne pune toate simțurile, facultățile, energiile, viața noastră întreagă în slujba Împăratului Cristos, unindu-ne astfel tot mai strâns cu El. Și, ca să progresăm în această unire, să nu ne mărginim la rugăciune și la primirea mai deasă a Sfintelor Taine, ci să facem zilnic și o scurtă meditație, punând accentul pe examenul de conștiință, mijlocul sigur prin care ne putem vedea ca într-o oglindă cum stăm față de Dumnezeu și aproapele, la ce cotă ne găsim în urcușul spre desăvârșire, ce piedici ne opresc în ascensiunea noastră, și ce măsuri avem de luat spre a le înlătura. Numai practicând zilnic acest examen ne vom putea păstra vii în conștiință noblețea de fii ai lui Dumnezeu-Tatăl și frați ai lui Cristos, precum și obligația ce decurge din ea, aceea de a ne îmbrăca în virtuțile Lui: “Câți în Cristos v-ați botezat, în Cristos v-ați și îmbrăcat.” Amin.

Ritul bizantin