Start > Ritul latin > Despre unire

Despre unire

3 October 2006
434 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a XXI-a de peste an (Anul B)

Din revelație cunoaștem că în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (Mt 28,19), care, datorită unirii indisolubile de esență și existență, formează un singur Dumnezeu atotputernic, veșnic, de trei ori sfânt (Ap 4,8). Izvorul unirii dintre esență și existență, dintre cele trei persoane și care produce minunea paradisiacă în veci de veci, este iubirea: Dumnezeu este iubire (1In 4,8).

Omul, cunoscând prin credință această mirifică unire, este înclinat să o îndrăgească, ceea ce produce în el o întreită minune spirituală: îl unește cu Dumnezeul unic, îl face martorul divinității lui în lume și, în al treilea rând, devine cooperator cauzal la planul divin de a uni în Fiul său unic pe toți oamenii și întregul univers (cf. Rom 8,29; Ef 1,5-10).

În acest plan de unire se încadrează și lecturile de la Liturgia cuvântului de azi. Pentru menținerea unirii poporului ales, Iosua cere fiilor lui Israel să fie una în credința față de Iahve (lectura I-a). Sfântul Paul cere unitatea familiei pentru a menține unirea cu Biserica și prin ea cu Dumnezeu (lectura a II-a). Isus vrea unirea tuturor cu Dumnezeu și cu oamenii prin Euharistie, fiindcă, după cum pâinea și vinul sunt materia primă pentru sfânta Taină a altarului, iar bărbatul și femeia materia primă a sfintei Căsătorii, la fel: omul și Euharistia formează materia primă a filiațiunii divine, a unei ființe noi de copil adoptiv al lui Dumnezeu (1In 3,10), fiu al învierii (Lc 20,36).

Ruperea de Cristos, de Biserica sa, de trupul său mistic, scufundă pe om în anonimat și osândă (cf. Mt 25,41).

Cine îi mai cunoaște, cine îi mai iubește și cui îi mai sunt de folos acei ucenici care l-au părăsit pe Isus când au spus, fiindcă nu pricepeau cum vor trebui să mănânce trupul și să bea sângele lui: Greu este cuvântul acesta și cine îl poate înțelege? Dar pe cei care au rămas statornici în unire cu Isus, prin cuvintele lui Petru: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice și noi am cunoscut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cine nu-i cunoaște? Cine nu-i iubește? Cui nu sunt de folos prin învățăturile lor, prin viața lor eroică, prin mijlocirea lor cerească?

Numai unirea liber consimțită, conștientă și responsabilă este aducătoare de pace și fericire. Să aprofundăm tema aceasta, pentru a înțelege unirea și pentru a detesta ruptura produsă de păcat. Dar nici nu trebuie să înțelegem că unirea este un scop în sine – unire de dragul unirii -, nu ne unim ca să facem o grămadă mare, precum grâul în hambare etc., ci unirea are un scop precis, acela de a apăra valori. Armata este unită pentru apărarea țării și cu cât mai mulți sunt soldații, cu atât apărarea este mai sigură. Euharistia ne unește în Cristos prin Duhul Sfânt ca să apărăm valoarea supremă a religiei: iubirea, fiindcă Dumnezeu însuși este iubire (1In 4,8).

Universul, în minunata sa varietate cosmică, este opera lui Dumnezeu Creatorul (Gen 1,1-31), al cărui plan se descoperă prin porunca dată bărbatului și femeii: Fiți rodnici, înmulțiți-vă, umpleți pământul și stăpâniți-l! (v. 29). Observăm cum toate cele create, deși atât de diferite, au un plan de unitate prin stăpânirea din partea omului, iar acesta își exercită autoritatea în frica de Dumnezeu, adică fiind conștient de la cine a primit puterea și spiritul în care trebuie să o exercite, cu iubirea celui care toate le-a creat din iubire. Omul trebuie să se înmulțească, pentru a putea stăpâni, dar înmulțirea se va realiza printr-o unire pornită tot din iubire (Gen 2,23 ș.u.). Dar ca să se realizeze acest lucru – unirea tuturor prin înmulțirea oamenilor pe baza iubirii – omul trebuie să rămână unit cu Dumnezeu, recunoscându-și dependența de iubirea lui, care trebuie să se concretizeze într-o slujire liberă și plină de recunoștință (lectura I-a). A-i refuza acest lucru, înseamnă a se considera pe sine egal cu Dumnezeu, înseamnă a nega unicitatea lui și așa luciferianul Non serviam – Nu-ți voi sluji – îl îndepărtează pe om de cel care, fiind iubire în totalitate (1In 4,16), este izvorul oricărei uniri. Din această ruptură derivă diviziunile din căsnicie prin divorț și poligamie (Gen 4,19; Dt 24,1), dintre frați prin invidie ucigătoare (Gen 4,6.24 – e vorba despre Cain și Abel), din sânul societății (Gen 11,9 – turnul Babel), prin limbă, neam, rasă, cultură, religie, filozofie etc.

Cucerirea unirii prin alianță.

Pentru remedierea sciziunilor amintite și neamintite, Dumnezeu alege dintre popoare un popor mic, căruia îi propune o alianță bazată pe credință (cf. Os 2,22). Credința este condiția unirii cu el și a colaborării la opera sa, operă de unificare, pe care nu încetează de a o relua prin chemarea de noi aleși, precum Noe, Abraham, Moise, Iosua (lectura I-a), David, Solomon etc. Legea pe care a dat-o poporului său prin Moise, regele pe care îl alege din familia lui Iese, templul ales ca locuință divină în Ierusalim, slujitorul lui Iahve propus ca model de fidelitate etc. toate au ca scop unirea Israelului, pentru a-și putea desfășura misiunea sa de popor sacerdotal (cf. Ex 19,6) și catalizator al tuturor neamurilor de sub soare (cf. Is 43,10 ș.u.).

De fapt, dacă Dumnezeu face din Israel un popor deosebit, a făcut aceasta pentru a se descoperi pe sine prin intermediul lui, altor națiuni și pentru a le reuni prin credință în unitatea cultului în duh și adevăr (In 4,23). Chiar împrăștierea, cu care el a voit să pedepsească infidelitatea Israelului, servește, în cele din urmă, spre a se face cunoscut popoarelor păgâne pe sine ca și centru de unitate prin creație și răscumpărare (cf. Is 45).

Cu toate acestea, pentru a-și desfășura misiunea de popor ales, pentru a restabili unitatea frântă de schisma provocată de infidelitatea lui Solomon prin fiii săi Roboam și Ieroboam (1Rg 11,31) și, pentru a readuna națiunile prin intermediul aceluiași cult (Is 56,6 ș.u.), era de trebuință să vină cel care avea misiunea de slujitor special pentru unificarea lui Israel de a salva prin moartea sa mulțimea celor păcătoși (cf. Is 42,1; 49,6; 53,10), să fie noul David, care să pască turma Domnului reunită sub unica sa regalitate (Ez 34,33 ș.u.; 37,21-24) și Fiul Omului să fie cap al poporului celor sfinți, a cărui împărăție externă va cuprinde tot universul (cf. Dan 7,13-27). Prin harul său, Sionul, Ierusalimul ceresc, mireasa unică a lui Iahve care îl iubește cu iubire veșnică, va deveni mama comună a tuturor popoarelor (Ps 87,5; Is 54,1-10; 55,3 ș.u.), al căror rege unic va fi Iahve însuși (Zah 14,9).

Realizarea unității prin Biserică.

Alesul lui Dumnezeu este Fiul său unic, Isus Cristos, Domnul nostru (Lc 9,35). El unește pe toți cei care îl iubesc și cred în cuvântul său, dându-le pe Duhul Sfânt și pe mama sa (Rom 5,5; In 19,27) și hrănindu-i cu o singură pâine, trupul său jertfit pe lemnul crucii (1Cor 10,16). Așa face din toate popoarele un singur trup (Ef 2,14-18); face din cei credincioși membrele sale, înzestrând pe fiecare cu diverse carisme în vederea binelui comun al trupului său, care este Biserica (1Cor 12,4-27; Ef 1,22 ș.u.), zidindu-i ca pe niște pietre vii în unicul templu al lui Dumnezeu (Ef 2,19-22; 1Pt 2,41). El este unicul păstor care cunoaște oile în diversitatea lor (In 10,3) și,

dându-și propria viață, vrea să adune în turma sa pe toți fiii lui Dumnezeu care sunt încă dezbinați (In 10,14 ș.u.; 11,51 ș.u.).

Prin Cristos Isus, unitatea este refăcută la toate nivelurile: unirea internă a omului cu sine, după ce a fost sfâșiat de patimi (Rom 7,14; 8,2-9); unirea conjugală, a cărei icoană este unirea fidelă dintre Cristos și Biserică (Ef 5,25-32); unirea tuturor oamenilor, pe care Duhul Sfânt trimis de el îi face fii ai aceluiași Părinte (Rom 8,14 ș.u.; Ef 4,4 ș.u.) și care neavând decât o singură inimă și un singur suflet (Fap 4,32) laudă într-un singur glas pe Tatăl ceresc (Rom 15,3 ș.u.; Fap 2,4-11).

Este absolut necesar să promovăm această unire, pe care doar schismele și ereziile o devorează (1Cor 1,10), dar a cărei temelie este credința unică în unicul Domn Isus Cristos (Mt 16,16; Ef 4,5.13).

Semnul singurei Biserici, încredințată iubirii lui Petru (In 21,15 ș.u.) este unitatea din sine asigurată de ipostatica unire cu capul ei, Cristos. Rodul, produs de cei care rămân uniți cu cel care are în sine unirea dintre natura divină și cea umană și-i observă porunca sa nouă și unică: Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit și eu pe voi (In 13,34), a căror fidelitate și rodnicie sunt direct proporționale cu unirea lor prin Cristos și cu Cristos, asemenea mlădițelor cu vița (In 15,5-10), este îngerizarea omenirii în Parusie, când nu se vor mai căsători, fiindcă vor forma împărăția lui Dumnezeu, asemenea îngerilor (Mt 22,30).

Unirea creștinilor de pe pământ este absolut necesară, fiindcă prin ea se descoperă lumii întregi iubirea Tatălui, arătată nouă prin darul cel mai scump inimii sale, Fiul unic (Mt 3,6), și pentru ca toți oamenii să devină un singur lucru în Cristos (Ef 4,13), spre a se realiza suprema dorință a lui Isus din ruga: Părinte, ca toți să fie una, după cum și noi suntem una (In 17,21). În acest scop se roagă în noi și Duhul Sfânt cu suspine negrăite (Rom 8,26) când constată scandalul dat de creștinii dezbinați în atâtea biserici, bisericuțe și secte.

Doamne Isuse Cristoase, care ai zis ucenicilor tăi: Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă, nu privi la păcatele noastre, ci la credința Bisericii tale și binevoiește a-i dărui pacea și unirea după voința ta (LR). Amin.

Ritul latin