Predici

Din revelaţie cunoaştem că în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Mt 28,19), care, datorită unirii indisolubile de esenţă şi existenţă, formează un singur Dumnezeu atotputernic, veşnic, de trei ori sfânt (Ap 4,8). Izvorul unirii dintre esenţă şi existenţă, dintre cele trei persoane şi care produce minunea paradisiacă în veci de veci, este iubirea: Dumnezeu este iubire (1In 4,8).

Omul, cunoscând prin credinţă această mirifică unire, este înclinat să o îndrăgească, ceea ce produce în el o întreită minune spirituală: îl uneşte cu Dumnezeul unic, îl face martorul divinităţii lui în lume şi, în al treilea rând, devine cooperator cauzal la planul divin de a uni în Fiul său unic pe toţi oamenii şi întregul univers (cf. Rom 8,29; Ef 1,5-10).

În acest plan de unire se încadrează şi lecturile de la Liturgia cuvântului de azi. Pentru menţinerea unirii poporului ales, Iosua cere fiilor lui Israel să fie una în credinţa faţă de Iahve (lectura I-a). Sfântul Paul cere unitatea familiei pentru a menţine unirea cu Biserica şi prin ea cu Dumnezeu (lectura a II-a). Isus vrea unirea tuturor cu Dumnezeu şi cu oamenii prin Euharistie, fiindcă, după cum pâinea şi vinul sunt materia primă pentru sfânta Taină a altarului, iar bărbatul şi femeia materia primă a sfintei Căsătorii, la fel: omul şi Euharistia formează materia primă a filiaţiunii divine, a unei fiinţe noi de copil adoptiv al lui Dumnezeu (1In 3,10), fiu al învierii (Lc 20,36).

Ruperea de Cristos, de Biserica sa, de trupul său mistic, scufundă pe om în anonimat şi osândă (cf. Mt 25,41).

Cine îi mai cunoaşte, cine îi mai iubeşte şi cui îi mai sunt de folos acei ucenici care l-au părăsit pe Isus când au spus, fiindcă nu pricepeau cum vor trebui să mănânce trupul şi să bea sângele lui: Greu este cuvântul acesta şi cine îl poate înţelege? Dar pe cei care au rămas statornici în unire cu Isus, prin cuvintele lui Petru: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am cunoscut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cine nu-i cunoaşte? Cine nu-i iubeşte? Cui nu sunt de folos prin învăţăturile lor, prin viaţa lor eroică, prin mijlocirea lor cerească?

Numai unirea liber consimţită, conştientă şi responsabilă este aducătoare de pace şi fericire. Să aprofundăm tema aceasta, pentru a înţelege unirea şi pentru a detesta ruptura produsă de păcat. Dar nici nu trebuie să înţelegem că unirea este un scop în sine – unire de dragul unirii -, nu ne unim ca să facem o grămadă mare, precum grâul în hambare etc., ci unirea are un scop precis, acela de a apăra valori. Armata este unită pentru apărarea ţării şi cu cât mai mulţi sunt soldaţii, cu atât apărarea este mai sigură. Euharistia ne uneşte în Cristos prin Duhul Sfânt ca să apărăm valoarea supremă a religiei: iubirea, fiindcă Dumnezeu însuşi este iubire (1In 4,8).

Universul, în minunata sa varietate cosmică, este opera lui Dumnezeu Creatorul (Gen 1,1-31), al cărui plan se descoperă prin porunca dată bărbatului şi femeii: Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi stăpâniţi-l! (v. 29). Observăm cum toate cele create, deşi atât de diferite, au un plan de unitate prin stăpânirea din partea omului, iar acesta îşi exercită autoritatea în frica de Dumnezeu, adică fiind conştient de la cine a primit puterea şi spiritul în care trebuie să o exercite, cu iubirea celui care toate le-a creat din iubire. Omul trebuie să se înmulţească, pentru a putea stăpâni, dar înmulţirea se va realiza printr-o unire pornită tot din iubire (Gen 2,23 ş.u.). Dar ca să se realizeze acest lucru – unirea tuturor prin înmulţirea oamenilor pe baza iubirii – omul trebuie să rămână unit cu Dumnezeu, recunoscându-şi dependenţa de iubirea lui, care trebuie să se concretizeze într-o slujire liberă şi plină de recunoştinţă (lectura I-a). A-i refuza acest lucru, înseamnă a se considera pe sine egal cu Dumnezeu, înseamnă a nega unicitatea lui şi aşa luciferianul Non serviam – Nu-ţi voi sluji – îl îndepărtează pe om de cel care, fiind iubire în totalitate (1In 4,16), este izvorul oricărei uniri. Din această ruptură derivă diviziunile din căsnicie prin divorţ şi poligamie (Gen 4,19; Dt 24,1), dintre fraţi prin invidie ucigătoare (Gen 4,6.24 – e vorba despre Cain şi Abel), din sânul societăţii (Gen 11,9 – turnul Babel), prin limbă, neam, rasă, cultură, religie, filozofie etc.

Cucerirea unirii prin alianţă.

Pentru remedierea sciziunilor amintite şi neamintite, Dumnezeu alege dintre popoare un popor mic, căruia îi propune o alianţă bazată pe credinţă (cf. Os 2,22). Credinţa este condiţia unirii cu el şi a colaborării la opera sa, operă de unificare, pe care nu încetează de a o relua prin chemarea de noi aleşi, precum Noe, Abraham, Moise, Iosua (lectura I-a), David, Solomon etc. Legea pe care a dat-o poporului său prin Moise, regele pe care îl alege din familia lui Iese, templul ales ca locuinţă divină în Ierusalim, slujitorul lui Iahve propus ca model de fidelitate etc. toate au ca scop unirea Israelului, pentru a-şi putea desfăşura misiunea sa de popor sacerdotal (cf. Ex 19,6) şi catalizator al tuturor neamurilor de sub soare (cf. Is 43,10 ş.u.).

De fapt, dacă Dumnezeu face din Israel un popor deosebit, a făcut aceasta pentru a se descoperi pe sine prin intermediul lui, altor naţiuni şi pentru a le reuni prin credinţă în unitatea cultului în duh şi adevăr (In 4,23). Chiar împrăştierea, cu care el a voit să pedepsească infidelitatea Israelului, serveşte, în cele din urmă, spre a se face cunoscut popoarelor păgâne pe sine ca şi centru de unitate prin creaţie şi răscumpărare (cf. Is 45).

Cu toate acestea, pentru a-şi desfăşura misiunea de popor ales, pentru a restabili unitatea frântă de schisma provocată de infidelitatea lui Solomon prin fiii săi Roboam şi Ieroboam (1Rg 11,31) şi, pentru a readuna naţiunile prin intermediul aceluiaşi cult (Is 56,6 ş.u.), era de trebuinţă să vină cel care avea misiunea de slujitor special pentru unificarea lui Israel de a salva prin moartea sa mulţimea celor păcătoşi (cf. Is 42,1; 49,6; 53,10), să fie noul David, care să pască turma Domnului reunită sub unica sa regalitate (Ez 34,33 ş.u.; 37,21-24) şi Fiul Omului să fie cap al poporului celor sfinţi, a cărui împărăţie externă va cuprinde tot universul (cf. Dan 7,13-27). Prin harul său, Sionul, Ierusalimul ceresc, mireasa unică a lui Iahve care îl iubeşte cu iubire veşnică, va deveni mama comună a tuturor popoarelor (Ps 87,5; Is 54,1-10; 55,3 ş.u.), al căror rege unic va fi Iahve însuşi (Zah 14,9).

Realizarea unităţii prin Biserică.

Alesul lui Dumnezeu este Fiul său unic, Isus Cristos, Domnul nostru (Lc 9,35). El uneşte pe toţi cei care îl iubesc şi cred în cuvântul său, dându-le pe Duhul Sfânt şi pe mama sa (Rom 5,5; In 19,27) şi hrănindu-i cu o singură pâine, trupul său jertfit pe lemnul crucii (1Cor 10,16). Aşa face din toate popoarele un singur trup (Ef 2,14-18); face din cei credincioşi membrele sale, înzestrând pe fiecare cu diverse carisme în vederea binelui comun al trupului său, care este Biserica (1Cor 12,4-27; Ef 1,22 ş.u.), zidindu-i ca pe nişte pietre vii în unicul templu al lui Dumnezeu (Ef 2,19-22; 1Pt 2,41). El este unicul păstor care cunoaşte oile în diversitatea lor (In 10,3) şi,

dându-şi propria viaţă, vrea să adune în turma sa pe toţi fiii lui Dumnezeu care sunt încă dezbinaţi (In 10,14 ş.u.; 11,51 ş.u.).

Prin Cristos Isus, unitatea este refăcută la toate nivelurile: unirea internă a omului cu sine, după ce a fost sfâşiat de patimi (Rom 7,14; 8,2-9); unirea conjugală, a cărei icoană este unirea fidelă dintre Cristos şi Biserică (Ef 5,25-32); unirea tuturor oamenilor, pe care Duhul Sfânt trimis de el îi face fii ai aceluiaşi Părinte (Rom 8,14 ş.u.; Ef 4,4 ş.u.) şi care neavând decât o singură inimă şi un singur suflet (Fap 4,32) laudă într-un singur glas pe Tatăl ceresc (Rom 15,3 ş.u.; Fap 2,4-11).

Este absolut necesar să promovăm această unire, pe care doar schismele şi ereziile o devorează (1Cor 1,10), dar a cărei temelie este credinţa unică în unicul Domn Isus Cristos (Mt 16,16; Ef 4,5.13).

Semnul singurei Biserici, încredinţată iubirii lui Petru (In 21,15 ş.u.) este unitatea din sine asigurată de ipostatica unire cu capul ei, Cristos. Rodul, produs de cei care rămân uniţi cu cel care are în sine unirea dintre natura divină şi cea umană şi-i observă porunca sa nouă şi unică: Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit şi eu pe voi (In 13,34), a căror fidelitate şi rodnicie sunt direct proporţionale cu unirea lor prin Cristos şi cu Cristos, asemenea mlădiţelor cu viţa (In 15,5-10), este îngerizarea omenirii în Parusie, când nu se vor mai căsători, fiindcă vor forma împărăţia lui Dumnezeu, asemenea îngerilor (Mt 22,30).

Unirea creştinilor de pe pământ este absolut necesară, fiindcă prin ea se descoperă lumii întregi iubirea Tatălui, arătată nouă prin darul cel mai scump inimii sale, Fiul unic (Mt 3,6), şi pentru ca toţi oamenii să devină un singur lucru în Cristos (Ef 4,13), spre a se realiza suprema dorinţă a lui Isus din ruga: Părinte, ca toţi să fie una, după cum şi noi suntem una (In 17,21). În acest scop se roagă în noi şi Duhul Sfânt cu suspine negrăite (Rom 8,26) când constată scandalul dat de creştinii dezbinaţi în atâtea biserici, bisericuţe şi secte.

Doamne Isuse Cristoase, care ai zis ucenicilor tăi: Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă, nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii tale şi binevoieşte a-i dărui pacea şi unirea după voinţa ta (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin