Predici

Ce este viaţa? Care este sensul ei?

Cred că nu este om care să nu-şi fi pus aceste întrebări, care să nu fi încercat să le dea un răspuns. Foarte mulţi au scris despre viaţă adevărate tratate prin care să demonstreze că au descoperit “piatra filozofală”, adică răspunsul cel mai corect. Dar, răspunsurile date, nefiind mulţumitoare, oamenii continuă să-şi pună aceleaşi întrebări.

Când Isus a spus: Eu sunt viţa şi voi mlădiţele şi iarăşi: Tatăl meu este viticultorul, a dat un răspuns de credinţă la întrebările puse, pe care oamenii de ştiinţă continuă să le caute rezolvarea. Ca să înţelegem viaţa prin credinţă, nu trebuie să facem filozofie sau să-i găsim rezolvări ştiinţifice, ci trebuie să o trăim, altfel ne chinuim, aşa cum ne povesteşte istoricul Herodot despre un om care încerca să pună în poziţie de drepţi un cadavru: când îi îndrepta capul, i se îndoiau genunchii, când îi îndrepta genunchii, îi cădea capul; în cele din urmă s-a lăsat păgubaş zicând: Nu se poate, îi lipseşte ceva din intern. Acest ceva din intern este viaţa, sufletul. Numai trăirea ei îi dă adevărata înţelegere, deoarece cuvintele lui Isus sunt unice, ca şi cele din duminica trecută: Eu sunt păstorul cel bun, aşa şi cele de azi: Eu sunt viţa, exprimă un adevăr unic: Isus este cel ce este, Unul-născut din veci din Tatăl, acel ceva interior dumnezeirii şi viaţa sa este izvorul a tot ce există; iar noi, privilegiaţi, suntem mlădiţe răsărite din viţa nobilă, divină. Aceasta este originea vieţii noastre. Dar, pentru a înţelege şi mai bine acest principiu interior, care ne caracterizează drept fiinţe vii, este necesar să parcurgem tot itinerarul pe care ni-l arată lecturile de azi: o convertire totală, ca a lui Saul în Paul, fără jumătăţi de măsură; o integrare totală în misterul lui Cristos, ca mlădiţa pe viţă; şi apoi: roade bogate prin credinţă şi iubire. Viţa nu produce mlădiţe pentru sine; mlădiţele nu produc struguri pentru sine; şi bobiţele, la rândul lor, nu produc mustul pentru sine. Creştinul adevărat, bobiţă plină cu sucul necesar pentru vin, cu forma interioară a viţei şi vieţii, nu păstrează vinul pentru sine, îl dă pentru alţii şi este cu atât mai fericit cu cât poate da mai mult.

Dumnezeu pătrunde în toată fiinţa omului, ca principiu intern pentru însăşi viaţa lui, prin iubirea sa care susţine, dă viaţă, lumină. Omul pătrunde în toată fiinţa lui Dumnezeu prin credinţa şi iubirea sa. Din această interpenetraţie se naşte iubirea omului faţă de semenii săi şi faţă de toată lucrarea lui Dumnezeu, fiindcă seva divină din om, iubirea dătătoare de viaţă, este aceeaşi în toate mlădiţele. În acest sens, cuvintele: Eu sunt viţa şi voi mlădiţele, arată un raport mai strâns decât cel precedent, dintre păstor şi oi, arată forţa interioară a religiei noastre creştine, forţa iubirii, care îl duce pe om prin Fiul Omului la oameni şi la Dumnezeu. Roadele sunt menite să ajungă la viticultor. Scopul omului, spune sfântul Toma de Aquino, este de a se uni cu Dumnezeu; în această unire îşi găseşte toată fericirea. Aşa cum Tatăl a declarat că în Fiul îşi găseşte toată bucuria, tot aşa îşi găseşte toată bucuria în noi, când rămânem uniţi cu Fiul prin ascultare (Lc 9,35).

De ce îl acceptă Dumnezeu pe om ca să fie părtaş la fericirea sa (2Pt 1,4)?

Răspunsul îl găsim tot în cuvintele lui Isus, prin care ne arată că el este viţa şi Tatăl este viticultorul. Viţa de vie, foarte familiară la evreii de pe vremea Mântuitorului, este o plantă care cere multă îngrijire. Din această pricină a fost luată ca o plantă simbol pentru grija pe care o are Dumnezeu faţă de poporul său (cf. Is 5; Ier 2,21). Distrugerea viei era simbolul cel mai expresiv al calamităţii naţionale (cf. Ps 80, 8-16; Ez 19,10-14). Folosindu-se de acest simbol, Isus scoate în evidenţă două lucruri: Tatăl, fiind viticultorul, acordă cea mai mare atenţie viţei şi mlădiţelor, adică lui Isus şi oamenilor. În al doilea rând, grija viticultorului constituie chemarea de a rodi la cel mai înalt grad posibil, de a da vinul cel mai bun. Viei i se acordă o atenţie deosebită, fiindcă rodul ei, vinul, are menirea să înveselească inima omului (cf. Ps 104,15). În acest sens Isus alege vinul pentru jertfa sângelui său euharistic, atât pentru a înveseli inima Tatălui ceresc, devenind Vinum Dei, cât şi pentru a înveseli inima omului euharistic, adică a aceluia care ştie să se dăruiască pentru fericirea altora.

Rolul mlădiţei este de a rămâne pe viţă şi de a produce struguri prin seva care îi vine din viţă. Ca faptele noastre să fie bune, trebuie să fie alimentate de seva lui Isus, de iubire şi îndulcite de razele soarelui, de har. Pentru aceasta Tatăl are grijă să curăţe via de mlădiţele de prisos, de cele uscate, ca strugurii să fie cât mai mulţi şi vinul cât mai bun. În cer, Tatăl vrea să se îmbete de rodul viţei de vie, de faptele noastre bune, ca la beţie să uite faptele noastre rele.

Când a lucrat Tatăl în via sa mai mult decât în timpul pascal? Când au ajuns razele soarelui – harul – mai mult la noi – la mlădiţe – decât în acest timp? Dacă ni l-a dat pe Fiul său, prin el ne-a dat toată bogăţia sa, pe Duhul Sfânt – principiul său interior – ca faptele noastre să fie dulci, plăcute, desăvârşite, îmbătătoare de fericire.

În altă ordine de idei, sfântul Toma de Aquino ne spune: Bonum gratiae unius, maius est quam bonum naturae totius universi, adică Binele, pe care cineva îl are prin har, este mult mai mare decât binele natural al întregului univers (ST I-a II-ae q. 29, art. 3 ad. 2), deoarece harul ne plasează pe o treaptă infinit superioară firii noastre naturale, în Dumnezeu. Din acest motiv, fiecare faptă a noastră poate să atingă perfecţiunea maximă, prin har, deoarece Tatăl este viticultorul. În acest sens porunca: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit (Mt 5,48), nu este o frază goală, ci devine, parafrazându-l pe sfântul Irineu, care a spus: Omul viu este gloria lui Dumnezeu, prin: Omul viu în Cristos este vinul lui Dumnezeu. Prin harul harurilor, învierea lui Cristos, se atinge culmea desăvârşirii spirituale a omenirii: mlădiţele trăiesc din viaţa cea nouă, viaţa divino-umană prin Euharistie. Pentru aceasta a spus Mântuitorul: Cel ce mănâncă din această pâine are viaţa veşnică (In 6,51); nu că va avea cândva, ci are acum. După cum cuvântul Tatălui a dat naştere Fiului, viţei, tot aşa cuvântul lui Cristos care euharistizează pâinea şi vinul dă naştere adevăratelor mlădiţe, creştinilor autentici, sfinţi, care apar în lume ca rodul suprem al istoriei şi al întregului univers: vinum Dei – trupul mistic – Biserica lui Cristos, după cum afirmă sfântul Augustin: Christus facti sumus; si enim caput ille, nos membra, totus homo ille sumus, adică devenim Cristos, el fiind capul, noi suntem membrele, întregul om se identifică el însuşi cu Isus Cristos.

În această nouă realitate realizată de viţă, de mlădiţe şi de grija viticultorului, fiecare are o menire specifică în lume, după cum ne spune sfântul Paul, care a fost luminat şi copt de razele Celui Înviat pe drumul Damascului. Harul face ca în ordinea supranaturală să nu existe două suflete exact la fel. Există mulţi alţii care fac mai mult decât mine: cred, speră, iubesc, suferă, postesc etc. însă ceea ce îmi revine mie, dacă nu fac eu, nimeni nu va face aceasta spre binele Bisericii. Ochiul nu poate spune mâinii: nu am nevoie de tine; sau capul nu poate spune picioarelor: nu am nevoie de voi (1Cor 12,21). Nu se pune problema că de cine ar avea mai mare nevoie trupul mistic, de tine sau de mine, de bolnavul care zace de ani de zile sau de cutare apostol plin de zel. Întrebările n-au sens şi nici răspuns. Fiecare este dator să facă ceea ce este chemat să facă bine, altfel rămâne nefăcut şi el necopt. Aşa se poate înţelege de ce după două mii de ani, evanghelia n-a ajuns la toată făptura. Numai rămânând unit cu viţa, cu Isus, creştinul îşi află locul său în istoria mântuirii, devenind prin Botez, Euharistie şi Confirmaţiune, preot, profet şi rege pentru viaţa veşnică, fiindcă poate spune cu apostolul neamurilor: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20). Din acest motiv, sfântul Ignaţiu din Antiohia a răspuns împăratului Traian, care îl insulta ca pe un mizerabil: Nimeni să nu spună că este mizerabil Ignaţiu, purtătorul lui Cristos! Iar Leonida, tatăl marelui scriitor bisericesc Origene, a spus: Ştiu că sufletul meu este locuit de Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar sfânta Ecaterina: Fiindcă sufletul meu este un cer în care trăiesc aşteptând Ierusalimul ceresc, am găsit raiul meu pe pământ, fiindcă cerul este Dumnezeu şi Dumnezeu este în sufletul meu. Tot Origene: În măsura în care eşti cer, vei merge în cer.

Doamne, ajută-mi să fiu în Cristos vinul în care îţi găseşti toată bucuria! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin