Predici

Un copil citise multe cărţi despre piraţi şi alte aventuri pe mare. Când într-o zi a văzut un marinar ars de soare, l-a întrebat: De ce există atunci şi bancuri de nisip sub valurile mării? Ştia că acestea provoacă multe naufragii tragice. Marinarul i-a răspuns: Ca să fie ocolite cu multă iscusinţă. Sigur, n-a fost un răspuns ştiinţific, ci instructiv. Dar dacă mă veţi întreba: De ce există îndoieli în credinţă, vă voi răspunde asemenea marinarului: Ca să fie ocolite cu multă dibăcie! Dibăcia în a ocoli îndoielile în credinţă nu este o iscusinţă pur umană, ci un dar care ne vine de la Duhul Sfânt: El vă va învăţa toate, spune Isus ucenicilor săi. Această iscusinţă, provenită din darul ştiinţei Duhului Sfânt, dă sufletului o satisfacţie deosebit de mare, pe măsură ce creştinul simte tot mai aproape portul mântuirii.

Merg la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru (In 20,17), spune Isus ucenicilor săi. De ce face această distincţie: al meu şi al vostru? Sunt doi Dumnezei? Nu, este numai un singur Dumnezeu, dar pentru a ne face să înţelegem că firea sa naturală, divină, este asemenea cu cea a Tatălui şi numai el singur cunoaşte calea către Tatăl (In 14,6), şi, deşi are o fire comună cu a noastră, nu este fiu adoptiv, aşa cum suntem noi. De aceea, ca noi să ajungem la Tatăl, trebuie să-l cunoaştem pe Isus, fiindcă el singur este arhitectul omului nou al învierii, adică trupul său omenesc a devenit îngeresc, dar cu trăsăturile umane.

Apariţiile sale, gesturile şi vorbele, felul de a umbla şi de a mânca asemenea nouă sunt trăsături umane care au devenit semne ale învierii. Noua sa realitate umană, prin înviere, a devenit inefabilă: trece prin zid şi prin uşile încuiate fără să le deterioreze; umblă pe valuri fără să se scufunde sau să se ude; parcurge distanţe mari într-o fracţiune de secundă; poate fi prezent în aceeaşi clipă în orice loc de pe pământ; mănâncă şi bea fără trup material, adică poate consuma materia transformând-o în nimicul din care a fost făcută; apare vizibil şi se face invizibil oricând etc.

Înainte ca omul să fi păşit pe astrul nopţii, luna era un mister. Acum, când muritorii şi-au satisfăcut curiozitatea, luna a devenit un depozit de mistere… Aşa este şi cu Isus, cât timp a fost om între oameni, a fost un mister, dar acum, prin înviere, a devenit un depozit de mistere. Bucuria noastră stă în a dezlega aceste mistere, fiindcă numai cunoscându-l în această stare devenim asemenea lui: fii ai învierii.

Ca apostolii să devină oameni noi, ca la rândul lor să poată introduce pe alţii în dimensiunile învierii spirituale, posesori ai harului care transformă, în cele din urmă, natura umană materială în dimensiunea naturii îngereşti cu trăsături specifice firii omeneşti, ei primesc de la Isus înviat daruri şi puteri deosebite. Primul dar este pacea: Pace vouă. El este principele păcii profeţit de Isaia (9,5; 60,17). Ei sunt chemaţi să primească pacea mesianică, să creadă în Scriptură, să creadă în valoarea păcii divine. Cine nu cunoaşte valoarea păcii? Cât de dulce este pacea sufletului! Cât de preţioasă este pacea dintre popoare! Cât de bine ar fi, dacă toţi oamenii ar trăi în pace. În 1909 s-a iscat un conflict între două state catolice – Chile şi Argentina – care erau gata să se transforme într-un război de proporţii. Conducătorii, conştienţi de datoria lor de a ajunge la o înţelegere conformă cu învăţătura lui Cristos – Fericiţi făcătorii de pace, fiindcă fiii lui Dumnezeu se vor chema – au realizat-o şi, drept semn al împăcării, pe una dintre cele mai înalte culmi ale munţilor Anzi, la o altitudine de 4000 de metri, au ridicat o statuie uriaşă a lui Cristos, obţinută din topirea tunurilor celor două părţi. Pe soclul ei se pot citi aceste cuvinte: Munţii cu granitul lor să se prefacă în praf înainte ca şi cei din Chile şi Argentina să frângă pacea sigilată cu jurământ la picioarele lui Cristos.

Omul nou este omul păcii lui Cristos. Este minunată pacea dintre popoare; ea aduce bunăstare materială şi spirituală, culturală şi sportivă; pacea este armonie, poezie, muzică etc.; dar numai pacea lui Cristos este transformatoarea păcii umane în pacea îngerească, de aceea a spus Isus că el ne dă pacea sa altfel decât ne-o poate da lumea (In 14,27). Ce frumoasă ar fi lumea, dacă s-ar topi toate tunurile, toate tancurile, toate rachetele, tot arsenalul infernului pământesc şi la graniţele dintre state ar fi doar un singur indicator: statuia lui Cristos înviat, în faţa căruia toţi locuitorii pământului să poată cânta un singur imn: Aleluia! Aceasta este ziua şi lumea pe care le-a făcut Domnul, ca să ne veselim şi să ne bucurăm întotdeauna! Aleluia!

După ce apostolii au devenit oamenii păcii lui Cristos, au primit misiunea divină de a o duce la toate popoarele: După cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi. Trimiterea cuprindea în fapt o înnoire totală, fiindcă Isus a suflat asupra lor. Semnificaţia acestui gest este profundă. Cartea Genezei ne aminteşte de creaţia lui Adam (2,7); ca să devină om acel chip de lut, Dumnezeu i-a suflat în faţă un duh nemuritor. Ca să devină oameni noi, fii ai învierii, Cristos suflă asupra ucenicilor săi, săvârşind o nouă creaţie, o nouă viaţă, viaţa harului, prin care ei, din prieteni - Voi sunteţi prietenii mei (In 15,14) – devin fraţii, şi chiar ca nişte nou-născuţi ai lui Cristos, cărora le spune cu atâta gingăşie: copilaşii mei (cf. In 20,17; 21,5).

Ca şi noi să devenim oamenii învierii, fraţii şi chiar copilaşii lui Isus, el le mai dă ucenicilor săi pe Duhul Tatălui: Primiţi pe Duhul Sfânt! Îl dă ucenicilor, ca să ni-l dea şi nouă spre iertarea păcatelor, spre realizarea păcii dintre om şi Tatăl ceresc, de aceea le spune: Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Ca să fim fraţii şi copilaşii lui Isus, nu era suficient numai să ni se ierte păcatul, era necesar ca în locul păcatului să fie pus harul prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este absolut necesar pentru ca fraţii şi copilaşii lui Isus să devină fii ai învierii, deoarece însuşi Fiul Omului a devenit Omul învierii prin acelaşi Duh al Tatălui, ca răsplată că de pe lemnul crucii şi-a încredinţat sufletul în mâinile Tatălui ceresc (Lc 23,46).

Ca să avem ce încredinţa în mâinile Tatălui ceresc, ca Tatăl să aibă pe cine trimite spre a ne învia din morţi, Isus ne dăruieşte harul sfinţitor ca rod al morţii şi învierii sale. Din acest motiv spunea sfântul Paul cu atâta credinţă: Pe Cristos vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, ca să pot ajunge la învierea din morţi (Fil 3,10-11).

Apostolul Toma, care s-a ascuns cu o frică mai mare decât a celorlalţi confraţi şi nu a fost de faţă la prima apariţie a lui Isus, la vestea învierii îşi exprimă şi el dorinţa de a-l cunoaşte, dar cu simţurile trupeşti. Nu-şi dădea seama că, pentru a ajunge la o cunoaştere superioară sunt necesare mijloace superioare celor materiale, celor legate de simţuri trupeşti, animalice. Dojenit pentru încercarea de a cuceri o cunoaştere cerească printr-un alt turn Babel construit de ochi, degete şi palme, a fost silit să îngenuncheze cu smerenie şi să-şi exprime cunoaşterea prin credinţă, zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu.

Toma nu i-a crezut pe ceilalţi ucenici, când aceştia i-au spus că Isus a înviat, fiindcă i-a găsit tot acolo unde îi lăsase când s-au ascuns de frica iudeilor, tot fricoşi şi stând cu mâinile în sân, ei ofereau lui Toma o credinţă moartă, aşa cum va spune sfântul Iacob mai târziu: Credinţa fără fapte este moartă (2,17). Duhul Sfânt, primit la prima apariţie a lui Isus, când a suflat asupra lor, încă nu şi-a făcut simţită prezenţa din plin, fiindcă Isus încă nu se înălţase la Tatăl. Era necesară înălţarea lui Isus, ca prezenţa Duhului Sfânt să devină operaţională: Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi şi îmi veţi fi mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului (Fap 1,8).

Învierea lui Isus este chemarea noastră la faptele credinţei, la iubirea care realizează pacea, armonia; la speranţa care ne dă tăria să suportăm toate necazurile vieţii cântând: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând. Cu el şi eu voi învia, pe urma lui de voi călca. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin