Start > Ritul latin > Omul nou al Învierii

Omul nou al Învierii

3 October 2006
593 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a II-a după Paște (Anul B)

Un copil citise multe cărți despre pirați și alte aventuri pe mare. Când într-o zi a văzut un marinar ars de soare, l-a întrebat: De ce există atunci și bancuri de nisip sub valurile mării? Știa că acestea provoacă multe naufragii tragice. Marinarul i-a răspuns: Ca să fie ocolite cu multă iscusință. Sigur, n-a fost un răspuns științific, ci instructiv. Dar dacă mă veți întreba: De ce există îndoieli în credință, vă voi răspunde asemenea marinarului: Ca să fie ocolite cu multă dibăcie! Dibăcia în a ocoli îndoielile în credință nu este o iscusință pur umană, ci un dar care ne vine de la Duhul Sfânt: El vă va învăța toate, spune Isus ucenicilor săi. Această iscusință, provenită din darul științei Duhului Sfânt, dă sufletului o satisfacție deosebit de mare, pe măsură ce creștinul simte tot mai aproape portul mântuirii.

Merg la Dumnezeul meu și la Dumnezeul vostru (In 20,17), spune Isus ucenicilor săi. De ce face această distincție: al meu și al vostru? Sunt doi Dumnezei? Nu, este numai un singur Dumnezeu, dar pentru a ne face să înțelegem că firea sa naturală, divină, este asemenea cu cea a Tatălui și numai el singur cunoaște calea către Tatăl (In 14,6), și, deși are o fire comună cu a noastră, nu este fiu adoptiv, așa cum suntem noi. De aceea, ca noi să ajungem la Tatăl, trebuie să-l cunoaștem pe Isus, fiindcă el singur este arhitectul omului nou al învierii, adică trupul său omenesc a devenit îngeresc, dar cu trăsăturile umane.

Aparițiile sale, gesturile și vorbele, felul de a umbla și de a mânca asemenea nouă sunt trăsături umane care au devenit semne ale învierii. Noua sa realitate umană, prin înviere, a devenit inefabilă: trece prin zid și prin ușile încuiate fără să le deterioreze; umblă pe valuri fără să se scufunde sau să se ude; parcurge distanțe mari într-o fracțiune de secundă; poate fi prezent în aceeași clipă în orice loc de pe pământ; mănâncă și bea fără trup material, adică poate consuma materia transformând-o în nimicul din care a fost făcută; apare vizibil și se face invizibil oricând etc.

Înainte ca omul să fi pășit pe astrul nopții, luna era un mister. Acum, când muritorii și-au satisfăcut curiozitatea, luna a devenit un depozit de mistere… Așa este și cu Isus, cât timp a fost om între oameni, a fost un mister, dar acum, prin înviere, a devenit un depozit de mistere. Bucuria noastră stă în a dezlega aceste mistere, fiindcă numai cunoscându-l în această stare devenim asemenea lui: fii ai învierii.

Ca apostolii să devină oameni noi, ca la rândul lor să poată introduce pe alții în dimensiunile învierii spirituale, posesori ai harului care transformă, în cele din urmă, natura umană materială în dimensiunea naturii îngerești cu trăsături specifice firii omenești, ei primesc de la Isus înviat daruri și puteri deosebite. Primul dar este pacea: Pace vouă. El este principele păcii profețit de Isaia (9,5; 60,17). Ei sunt chemați să primească pacea mesianică, să creadă în Scriptură, să creadă în valoarea păcii divine. Cine nu cunoaște valoarea păcii? Cât de dulce este pacea sufletului! Cât de prețioasă este pacea dintre popoare! Cât de bine ar fi, dacă toți oamenii ar trăi în pace. În 1909 s-a iscat un conflict între două state catolice – Chile și Argentina – care erau gata să se transforme într-un război de proporții. Conducătorii, conștienți de datoria lor de a ajunge la o înțelegere conformă cu învățătura lui Cristos – Fericiți făcătorii de pace, fiindcă fiii lui Dumnezeu se vor chema – au realizat-o și, drept semn al împăcării, pe una dintre cele mai înalte culmi ale munților Anzi, la o altitudine de 4000 de metri, au ridicat o statuie uriașă a lui Cristos, obținută din topirea tunurilor celor două părți. Pe soclul ei se pot citi aceste cuvinte: Munții cu granitul lor să se prefacă în praf înainte ca și cei din Chile și Argentina să frângă pacea sigilată cu jurământ la picioarele lui Cristos.

Omul nou este omul păcii lui Cristos. Este minunată pacea dintre popoare; ea aduce bunăstare materială și spirituală, culturală și sportivă; pacea este armonie, poezie, muzică etc.; dar numai pacea lui Cristos este transformatoarea păcii umane în pacea îngerească, de aceea a spus Isus că el ne dă pacea sa altfel decât ne-o poate da lumea (In 14,27). Ce frumoasă ar fi lumea, dacă s-ar topi toate tunurile, toate tancurile, toate rachetele, tot arsenalul infernului pământesc și la granițele dintre state ar fi doar un singur indicator: statuia lui Cristos înviat, în fața căruia toți locuitorii pământului să poată cânta un singur imn: Aleluia! Aceasta este ziua și lumea pe care le-a făcut Domnul, ca să ne veselim și să ne bucurăm întotdeauna! Aleluia!

După ce apostolii au devenit oamenii păcii lui Cristos, au primit misiunea divină de a o duce la toate popoarele: După cum m-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi. Trimiterea cuprindea în fapt o înnoire totală, fiindcă Isus a suflat asupra lor. Semnificația acestui gest este profundă. Cartea Genezei ne amintește de creația lui Adam (2,7); ca să devină om acel chip de lut, Dumnezeu i-a suflat în față un duh nemuritor. Ca să devină oameni noi, fii ai învierii, Cristos suflă asupra ucenicilor săi, săvârșind o nouă creație, o nouă viață, viața harului, prin care ei, din prieteni - Voi sunteți prietenii mei (In 15,14) – devin frații, și chiar ca niște nou-născuți ai lui Cristos, cărora le spune cu atâta gingășie: copilașii mei (cf. In 20,17; 21,5).

Ca și noi să devenim oamenii învierii, frații și chiar copilașii lui Isus, el le mai dă ucenicilor săi pe Duhul Tatălui: Primiți pe Duhul Sfânt! Îl dă ucenicilor, ca să ni-l dea și nouă spre iertarea păcatelor, spre realizarea păcii dintre om și Tatăl ceresc, de aceea le spune: Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Ca să fim frații și copilașii lui Isus, nu era suficient numai să ni se ierte păcatul, era necesar ca în locul păcatului să fie pus harul prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este absolut necesar pentru ca frații și copilașii lui Isus să devină fii ai învierii, deoarece însuși Fiul Omului a devenit Omul învierii prin același Duh al Tatălui, ca răsplată că de pe lemnul crucii și-a încredințat sufletul în mâinile Tatălui ceresc (Lc 23,46).

Ca să avem ce încredința în mâinile Tatălui ceresc, ca Tatăl să aibă pe cine trimite spre a ne învia din morți, Isus ne dăruiește harul sfințitor ca rod al morții și învierii sale. Din acest motiv spunea sfântul Paul cu atâta credință: Pe Cristos vreau să-l cunosc și puterea învierii lui, ca să pot ajunge la învierea din morți (Fil 3,10-11).

Apostolul Toma, care s-a ascuns cu o frică mai mare decât a celorlalți confrați și nu a fost de față la prima apariție a lui Isus, la vestea învierii își exprimă și el dorința de a-l cunoaște, dar cu simțurile trupești. Nu-și dădea seama că, pentru a ajunge la o cunoaștere superioară sunt necesare mijloace superioare celor materiale, celor legate de simțuri trupești, animalice. Dojenit pentru încercarea de a cuceri o cunoaștere cerească printr-un alt turn Babel construit de ochi, degete și palme, a fost silit să îngenuncheze cu smerenie și să-și exprime cunoașterea prin credință, zicând: Domnul meu și Dumnezeul meu.

Toma nu i-a crezut pe ceilalți ucenici, când aceștia i-au spus că Isus a înviat, fiindcă i-a găsit tot acolo unde îi lăsase când s-au ascuns de frica iudeilor, tot fricoși și stând cu mâinile în sân, ei ofereau lui Toma o credință moartă, așa cum va spune sfântul Iacob mai târziu: Credința fără fapte este moartă (2,17). Duhul Sfânt, primit la prima apariție a lui Isus, când a suflat asupra lor, încă nu și-a făcut simțită prezența din plin, fiindcă Isus încă nu se înălțase la Tatăl. Era necesară înălțarea lui Isus, ca prezența Duhului Sfânt să devină operațională: Veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi și îmi veți fi mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului (Fap 1,8).

Învierea lui Isus este chemarea noastră la faptele credinței, la iubirea care realizează pacea, armonia; la speranța care ne dă tăria să suportăm toate necazurile vieții cântând: Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând. Cu el și eu voi învia, pe urma lui de voi călca. Amin.

Ritul latin