Start > Ritul latin > Puterea jertfei

Puterea jertfei

3 October 2006
987 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a II-a din Post (Anul B)

De la prima privire a lecturilor de azi, pe care le-am ascultat, desprindem ideea centrală: puterea jertfei.

Abraham își atrage binecuvântarea lui Iahve de a avea urmași numeroși ca stelele cerului și cât nisipul de pe țărmul mărilor, dar mai ales promisiunea mesianică de mântuire a tuturor popoarelor printr-unul din urmașii săi. Toate acestea pentru disponibilitatea sa de a-l jertfi chiar pe fiul său Isaac la cererea lui Dumnezeu.

Dacă lui Iahve i-a fost milă de Abraham și în locul fiului s-a mulțumit cu jertfa unui berbec, față de sine însuși n-a avut milă și l-a jertfit pe propriul său Fiu făcut om pentru realizarea făgăduințelor făcute lui Abraham: Isus coboară de pe Tabor pentru a urca Golgota și pentru a-și da viața pentru a ne da nouă o viață nouă.

Dacă aruncăm o privire oricât de rapidă asupra întregii Biblii, nu se poate să nu fim surprinși de importanța și universalitatea jertfei. Ea cuprinde întreaga istorie: lumea primitivă: Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; și a luat din animalele cele curate și din păsările cele curate și le-a adus ardere de tot pe jertfelnic (Gen 8,20); în perioada patriarhilor (cf. Gen 15,9); epoca mozaică (Ex 5,3); perioada judecătorilor și a regilor (Idt 20,26; 1Rg 8,64); lumea de după exil (Ex 3,1-6). În orice timp jertfa este metronomul care bate ritmul vieții particulare și colective. Apariția misterioasă a marelui preot Melchisedec (Gen 14,18) revelează tradiția unei jertfe de pâine și vin; acțiunea liturgică a lui Ietro, socrul lui Moise (Ex 18,12) etc. lărgește și mai mult orizontul asupra jertfei care exprimă pietatea din simțul religios al omului. Profeții, în viziunea lor asupra viitorului, nu uită să amintească și de jertfele păgânilor: Pe aceștia îi voi aduce pe muntele meu cel sfânt și-i voi bucura în lăcașul meu de rugăciune. Arderile lor de tot și jertfele lor vor fi primite la altarul meu; căci templul meu, lăcaș de rugăciune se va chema pentru toate popoarele (Ex 57,7; 66,20; Mal 1,11). Când scriitorii Vechiului Testament trasează liniile mari ale istoriei, ei nu pot concepe viața religioasă fără jertfe. La inaugurarea templului, jertfele aduse de Solomon au fost impresionante: douăzeci și două de mii de boi și o sută și douăzeci de mii de oi în timp de șapte zile (cf. 2Cr 7,5); iar la inaugurarea reconstruirii lui (anul 64 d.C.) s-au înjunghiat 255.600 de miei, conform relatării istoricului Iosif Flaviu.

Noul Testament va preciza mai bine sensul jertfei consacrând-o în chip original și definitiv în Cristos Isus.

Sensul profund al jertfei se află în adâncul sufletului omenesc și spre el sunt ațintiți ochii lui Dumnezeu.

Isus stătea odată aproape de cutia milelor de la templu și privea cum oamenii puneau obolul lor. Bogații puneau mult. Venind o văduvă săracă a pus doi bănuți. Isus, chemând pe ucenicii săi, arătându-le ceea ce a făcut femeia sărmană, le-a zis: Vă spun adevărul, această văduvă săracă a pus mai mult decât au pus toți ceilalți împreună. Căci toți au pus din ceea ce aveau de prisos, dar ea a pus din lipsa ei tot ce avea (Mc 12,41-44). Valoarea jertfei stă în iubire: dă tot acela care iubește neîmpărțit.

Și Dumnezeu, ne asigură sfântul Paul, ca de altfel și sfântul apostol Ioan, nu l-a cruțat pe însuși Fiul său, dar l-a dat total la moarte pentru noi toți, pentru a ne dovedi iubirea ce ne-o poartă. Din acest motiv, nici o jertfă adusă de om nu-i plăcută lui Dumnezeu, dacă nu poartă pecetea iubirii.

Prin jertfă se desăvârșește în noi o certitudine, o siguranță că Dumnezeu este de partea noastră, fiindcă dăm ca să ne identificăm cu dânsul, care ne-a dat tot ce avea mai scump: pe Fiul său preaiubit. Isus insistă asupra acestei identificări cu Tatăl prin iubire când spune: el face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mt 5,45).

Isus, desăvârșind Legea și profeții, a desăvârșit și jertfele Vechiului Testament. În acest context apare pe Tabor între Moise și Ilie și glasul Tatălui ne cere să ne unim cu jertfa lui Cristos – Pe dânsul să-l ascultați! -, iar jertfa lui Cristos de pe cruce este singura jertfă care dă valoare jertfelor dinainte și după prin Euharistie.

Numai meditând cu seriozitate aceste adevăruri putem ajunge la convingerea lui C. Balbo, care spunea: Fără jertfa vieții nu se face nimic mare, nimic normal în această lume. Lumea merge înainte prin forța victimelor sale sacrificate. O viață divino-umană sacrificată pentru noi este cea mai mare faptă a istoriei omenești. Oare chemarea părinților nu este de a se jertfi pentru fericirea copiilor lor? Și fericirea nu va crește în proporție cu numărul de jertfe? Și fericirea copiilor nu va izvorî din exemplul primit de la părinți?

Deci, nu se poate fericire fără jertfă, fără durere?

Se poate, dar numai în cazul în care sufletul este curățat total de păcat și de teamă. Când Isus i-a luat pe Petru, Iacob și Ioan și i-a dus pe un munte înalt și înaintea lor s-a schimbat la față, a vorbit cu Moise și cu Ilie, a voit să le demonstreze faptul că speranțele omenirii se vor realiza parțial: omul poate fi fericit și aici pe pământ, poate spune cu Petru: Doamne, bine ne este nouă să fim aici, dar evanghelistul Marcu ține să facă această remarcă: Nu știa ce să spună, fiindcă erau înspăimântați. Oricât de mare ar fi fericirea pe acest pământ, spaima se va ține mereu ca scaiul de om. Petru credea, în frica lui de a nu pierde fericirea, că o poate ține în trei colibe. Ceva mai târziu se vor convinge ucenicii că numai jertfa duce la strălucirea învierii, prefigurată în schimbarea la față, că numai învierea poate ține fericirea în suflet și nu în colibă, că numai învierea are putere să oprească timpul prin nimicirea morții.

Datoria noastră pământească, printre altele, este de a face din fiecare suferință o jertfă plăcută lui Dumnezeu. Majoritatea oamenilor, dacă nu chiar 99,99%, sunt intrigați de problema suferinței. De ce trebuie să suferim atât de mult? De ce să sufere cei nevinovați dacă suferința este o pedeapsă a păcatului?

Pe cât sunt unii de intrigați de problema nefericirii, pe atât se mai găsesc unii să fie intrigați de problema fericirii din lume. De ce este omul fericit, când este, când se simte fericit? De ce se bucură mirele de mireasă și mireasa de mire? De ce se bucură părinții de copiii lor? De ce se bucură omul de știință când face o descoperire? De ce râd copiii când se joacă? De ce se cântă, se dansează și se chiuie de fericire atât de des? Pe cei mai mulți îi întâlnim plângând sau zâmbind? La televizor sau la radio se transmit mai multe înmormântări sau mai multe spectacole de umor? Și, dacă îmi veți spune: Munca îmi dă dreptul la fericire, vă voi întreba: De ce se bucură cei care nu muncesc? De ce nu se bucură animalele sau mașinile care muncesc mai mult decât oamenii?

Fericirea este un mister la fel de mare, ba mai mare chiar, decât durerea. Fiind vorba de un mister al fericirii și al durerii, de un tot al vieții, nu putem dezlega taina fericirii de taina durerii, așa cum nu putem înțelege Taborul fără Calvar și nici Calvarul fără Tabor. Pe acest pământ nu este durere fără bucurie și nici bucurie fără durere, fiindcă această viață este o țesătură de fire albe și negre, este o evoluție în plină schimbare pentru o viață nouă. Durerea nu vine din afară, ea vine din noi, din faptul că nu înțelegem necesitatea schimbării: ne atașăm de cele vechi și am voi să rămânem pironiți în ele, pe când cele noi cer o renunțare la cele vechi; prin această renunțare avem impresia că ne pierdem, că ne nimicim pe noi înșine; ceea ce nu-i deloc adevărat; dar nu înțelegem. Taina Calvarului nu este cu nimic mai măreață decât taina Taborului. Isus singur este cheia pentru amândouă, astfel că, de când există creștinismul, suferința oamenilor nu s-a micșorat, dar prin crucea lui Isus i s-a destăinuit sensul: suferă fericit acela care acceptă viața cea nouă care izvorăște din iubirea Creatorului. Bucuria a crescut în lume prin învierea lui Isus, fiindcă a eliberat omenirea de disperarea nimicirii totale și i-a dat garanția că morții trăiesc alături de el; ca dovadă îi avem pe Moise și Ilie.

Credința ne va ține tari, neclintiți și fericiți sufletește în mijlocul tuturor necazurilor necesare trecerii de la o viață veche la una nouă, dacă participăm cu iubire cât mai des la jertfa euharistică, la îndemnul celebrantului: Rugați-vă, fraților, ca jertfa mea și a voastră să fie plăcută lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, și răspundem: Să primească Domnul jertfa din mâinile tale spre lauda și mărirea numelui său, spre folosul nostru și al întregii sale sfinte Biserici. Amin.

Ritul latin