Cuvântul lui Dumnezeu de la sfânta Liturghie de azi se adresează minţii noastre, care este capabilă să cântărească lucrurile şi să ia decizii juste, hotărâri sfinte.

Indubitabil, păcatul este cel mai mare rău.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a pedepsit păcatul cu asprime, mai ales în poporul ales, pentru a-l întoarce pe om pe calea cea dreaptă. Păcatul era pedepsit mai mult în trup, fiindcă omul se afla într-o stare de animalitate destul de crasă. Potopul, nimicirea Sodomei şi Gomorei, exilul repetat de mai multe ori, foametea, cutremurele, ciuma etc. sunt tot atâtea exemple grăitoare în această privinţă. Omul era constrâns pe cale naturală să creadă în dreptatea divine (lectura I-a).

În Noul Testament, Isus a luat asupra sa păcatele lumii şi a dat oamenilor botezul curăţitor (lectura a II-a). Prin aceste fapte – Mirabilia Dei sau semne, geste evidente – ale carităţii divine, omul, ridicat din starea de animalitate la un mai înalt grad de spiritualitate, mai ales prin Cărţile Sapienţiale, devine, încetul cu încetul, constrâns de propria conştiinţă, să creadă în iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Ce este de preferat: să credem în Dumnezeu pentru dreptate sau pentru caritate? Cine crede, datorită dreptăţii, crede constrâns de frica pedepsei şi îşi primeşte răsplata pe pământ; cine crede carităţii divine, devine spiritual şi îşi va primi răsplata spirituală în sânul iubirii veşnice.

Doamne, învaţă-ne să te iubim, ca să ştim ce avem de făcut în viaţa veşnică!

Învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu prin acceptarea postului de bunăvoie.

Ce este postul?

Ca timp, postul este constituit dintr-o zi sau din mai multe zile pregătitoare pentru sărbătorile cu o mai mare încărcătură de credinţă. Ca să reuşim să ne însuşim adevărurile revelate, trebuie să ne oprim de la cele temporale care ne periclitează interiorizarea, cum sunt petrecerile zgomotoase cu cântece şi dansuri, cu băuturi şi glume, la care de obicei se fac multe păcate.

Postul, ca fapt în sine, într-un înţeles mai larg, cuprinde toate faptele bune pe care omul le face în viaţă, fiindcă implică un efort. Este greu să faci binele; este mai uşor de făcut răul. Orice faptă bună cere o asceză, o trudă şi de aceea se spune că numai acela care îşi face silă va intra în împărăţia cerurilor.

Postul, ca fapt într-un înţeles mai restrâns, este înfrânarea, abţinerea de la mâncare şi băutură. Înfrânarea poate fi totală în zi, şi acesta este aşa-zisul post negru; sau parţială, de a nu mânca decât o dată pe zi până la săturare. Acesta din urmă este cel prescris de Biserică pentru Miercurea Cenuşii şi pentru Vinerea Mare. Nici la acesta nu sunt ţinuţi: bolnavii, bătrânii, soldaţii, studenţii, cei care muncesc din greu în fabrici, mine etc.

Ca o definiţie spirituală menită să cuprindă toate formele de post, acesta se poate defini drept jertfă pe altarul iubirii, fiindcă este efortul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin ascultare şi de a-i sluji pe semeni pentru Dumnezeu.

Postul prescris de Biserică ne este de folos pentru trup, minte şi suflet.

În foarte multe cazuri medicii înşişi prescriu postul pentru sănătate; pedagogii şi psihologii îl prescriu studenţilor pentru acumularea ştiinţelor. Hipocrate (460-375), părintele medicinei, întrebat despre secretul vieţii sale lungi şi a sănătăţii, a răspuns: Eu nu m-am sculat niciodată de la masă sătul de tot, ci uşurel.

De fapt, postul este folositor în primul rând pentru suflet. Numai că oamenii, deşi trăiesc prin suflet, îl uită şi trăiesc pentru trup. Postul curăţă sufletul de patimi, îl înzestrează cu virtuţi şi îl păstrează în har, în viaţa nouă adusă de Isus. Călugării trapişti duc o viaţă foarte aspră şi nu mănâncă niciodată carne. Papa a voit să le îndulcească regula postului, dar ei s-au opus, trimiţând o delegaţie la Roma de douăzeci şi şapte de fraţi, dintre care cel mai tânăr avea optzeci de ani, cu rugămintea de a nu li se acorda nici o înlesnire. Papa i-a întrebat pe rând, pe fiecare: Câţi ani ai? Unul a zis: Am 89 de ani şi sunt călugăr de 60 de ani. Altul: Sunt în vârstă de 95 de ani şi sunt călugăr de 70 de ani. Papa l-a întrebat: Şi ai ţinut totdeauna regula atât de strictă a postului? Răspunsul a fost: Da, Sfinte Părinte, şi mă simt destul de sănătos. În cele din urmă papa le-a zis: Ei bine, mergeţi în pace şi ţineţi postul mai departe, fiindcă se vede clar că nu scurtează viaţa!

Postul din închisori i-a vindecat pe mulţi bolnavi de stomac; în universităţi, mulţi studenţi săraci, constrânşi să postească, au luat-o înaintea celor bogaţi şi grăsuni; în pustiuri şi la mănăstirile cu program sever de înfrânare s-au ridicat cei mai mari sfinţi ai Bisericii; cei mai mari filozofi şi savanţi, scufundaţi în cărţi, uitau de mâncare mult timp; sportivii sunt obligaţi la un post destul de sever; cei dornici de avere merg să exploreze ţinuturi îndepărtate răbdând de foame şi de sete cu speranţa că vor găsi comorile subsolului sau pe cele ascunse de moşi şi strămoşi etc.

Singurii care se plâng de greutatea postului, deşi nu îl ţin, sunt creştinii slabi în credinţă; pe când unele religii şi-au făcut din post şi foame o adevărată filozofie existenţială (precum indienii).

Postul ne ajută să învingem înclinaţiile pătimaşe din noi, ispitele şi pe autorul lor, pe diavol. Citim în viaţa sfântului Ioan Vianney că cel mai mare necaz îl avea Satana din partea sfântului pentru că postea. Ca răzbunare, îi făcea tărăboi prin podul casei, în curte, îi apărea în sluţenia sa infernală şi-l poreclea mâncător de cartofi. De fapt şi în paradisul pământesc protopărinţii noştri au fost puşi la un fel de post: să nu mănânce din pomul oprit (Gen 2,18). Cât timp au postit, au fost fericiţi; când au renunţat la post, au devenit cei mai nefericiţi.

Înfrânarea, rugăciunea şi pomana formează un tot ce dă forţă în suferinţele care se abat inevitabil asupra omului. Acela care de bunăvoie alege pocăinţa ca pe un mijloc de apropiere de Dumnezeu, în necazuri păstrează o demnitate sfântă. Demnitatea lui Isus, după postul de patruzeci de zile şi după lupta cu ispititorul i-a atras slujirea îngerilor (Mt 4,11).

Mai presus de toate: postul, pomana şi rugăciunea ne fac martori ai învierii. Primii creştini, fericiţi de învierea lui Isus, având în ea siguranţa vieţii veşnice, puneau toate bunurile lor materiale la picioarele apostolilor, ca să le împartă săracilor; se rugau împreună şi luau parte cu bucurie la ascultarea cuvântului şi la frângerea pâinii (Fap 4,35).

Ceea ce nu trebuie uitat: Botezul primit cuprinde în sine o chemare continuă la pocăinţă, la acea înmormântare cu Cristos, ca apoi să avem acea deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, după cum ne spune sfântul Petru (lectura a II-a). Prin înfrânare, rugăciune şi pomană forţăm sufletul să se lărgească, să devină tot mai capabil să primească mai mult din viaţa cea nouă, viaţa harului, plinătatea vieţii în Cristos care singură poate face să se reverse asupra lumii un torent de fapte bune. De aceea, se spune: postul este termometrul credinţei, speranţei şi mai ales al iubirii noastre.

Pe la mijlocul veacului trecut, popoarele din munţii Caucaz se bucurau de conducerea unui sultan drept, numit Schamyl, care voia să stârpească el însuşi corupţia şi mituirea. Pentru cel prins, pedeapsa era publică: 50 de lovituri de vargă. Prima vinovată a fost chiar mama sultanului. Vestea l-a lovit ca un trăsnet. S-a luptat cu sine însuşi trei zile, cum să o pedepsească chiar pe propria mamă. În a patra zi a ieşit în faţa mulţimii, palid şi serios. A poruncit să-i fie adusă mama în lanţuri. A dat poruncă la doi călăi s-o biciuiască! Dar, după prima lovitură de nuia căzută pe spatele gol al mamei sale, sultanul o împinse la o parte şi se aşeză el în locul ei pentru a primi restul de patruzeci şi nouă de lovituri. Însângerat, s-a ridicat şi a spus mulţimii mute de admiraţie: Mergeţi acasă! S-a dat satisfacţie legii. Sângele sultanului vostru a curs drept răscumpărare. Din acea zi s-a terminat cu mita şi corupţia.

În acest timp de patruzeci de zile până la Paşte, de ne vom gândi serios la preasfântul sânge al lui Cristos, curs ca răscumpărare pentru noi, vom înceta cu mita, corupţia, înjurătura, furtul, necurăţia, ura şi cu toate patimile infernale care caută loc în sufletul nostru. Trebuie să învăţăm să murim cu Cristos, ca să ne bucurăm de înviere cu Cristos!