Lecturile de la sfânta Liturghie de azi ne prezintă trilogia postului: milostenie, rugăciune, mortificaţie. Postim, ne rugăm, dăm, spune sfântul Augustin. Postul, spune sfântul Leon cel Mare, fără pomană, chinuieşte trupul, fără să curăţe sufletul. Or, noi tocmai de curăţirea sufletului de toate mizeriile păcatului avem trebuinţă.

O legendă spune că pasărea cea mai frumoasă, supranumită pasărea paradisului, murind, renaşte din propria cenuşă, devenind mai frumoasă decât înainte. Este o legendă, dar nu-i deloc legendă faptul că sufletele cele mai frumoase din Sfânta Carte sunt cele renăscute din cenuşă. Iob, de exemplu, căindu-se că s-a apărat în nevinovăţia sa cu cuvinte nechibzuite, strigă: Mă acuz, Doamne şi fac pocăinţă în praf şi cenuşă pentru greşeala mea (42,6). Se renaşte mai sfânt, mai drept şi mai binecuvântat de Domnul.

Din cauza unui furt sacrileg săvârşit de Acan la cucerirea Ierihonului, Iosua şi soldaţii săi au făcut pocăinţă acoperindu-şi capetele cu cenuşă. Au îndepărtat pedeapsa care ameninţa poporul (Ios 7,6).

Mai târziu Iudita, Estera, Mardocheu şi Iuda Macabeul au întrebuinţat acelaşi mijloc de pocăinţă pentru a îmblânzi mânia lui Iahve.

Ieremia şi toţi profeţii au sfătuit pe evrei să facă pocăinţă în acelaşi fel cu acelaşi scop.

Isus Cristos însuşi aduce cenuşa ca simbol al pocăinţei când spune despre locuitorii Tirului şi Sidonului că s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă dacă ar fi văzut minunile care s-au săvârşit în Corozain şi Betsaida (cf. Mt 11,21).

Tamara, pierzându-şi cinstea şi fecioria, îşi pune cenuşă pe cap (cf. 2Sam 13,19).

Prin acest gest omul încearcă să-şi arate starea jalnică în care l-a adus păcatul: un nimic (cf. Iob 30,19) şi, pentru a-şi atrage îndurarea atotputerniciei regeneratoare a lui Dumnezeu, merge până acolo încât se şi hrăneşte cu cenuşă (cf. Ps 102,10; Lam 3,16). Când pe om îl păleşte plânsul, mai ales atunci când experimentează propria nulitate, îşi acoperă capul cu praf şi cenuşă: Fiica poporului meu, zice Domnul, încinge-te cu sac şi presară-ţi cenuşă pe cap; tânguieşte-te ca după moartea singurului tău fiu! Plângi amar, că fără de veste va veni nimicitorul asupra voastră! (Ier 6,26).

Aşa se explică de ce Biserica din primele veacuri, având conştiinţa apropiatei veniri a lui Isus ca judecător, punea cenuşă pe capetele tuturor credincioşilor, fără deosebire, fiindcă fiecare creştin s-a născut pentru a trăi în pocăinţă (Tertulian).

Însă ar fi cea mai mare ipocrizie, cea mai neagră făţărnicie, de a primi cenuşa pe cap fără a avea căinţă de păcate în inimă, fără a avea înaintea ochilor mulţimea fărădelegilor din trecutul vieţii. Consecinţa nepocăinţei o proclamă Isus: Dacă nu vă veţi pocăi, cu toţii veţi pieri! (Lc 13,5).

Pentru a ne atrage la pocăinţă, Isus a îmbrăţişat-o de la ieslea din Betleem, a întărit-o cu postul celor patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi a sfinţit-o cu propriul sânge vărsat pe lemnul crucii.

Impunerea şi primirea cenuşii pe cap constituie rugăciunea cea mai smerită ce i-o putem adresa lui Dumnezeu şi din acest motiv el se arată bogat în milă (Ef 2,4), deoarece de pe această atitudine cunoaşte făptura noastră şi-şi aduce aminte că suntem ţărână (cf. Ps 102,13).

Primirea cenuşii pe cap echivalează cu o mărturisire publică a păcatelor, cu o recunoaştere pe faţă a nimicniciei proprii şi a credinţei că din nimic am fost făcuţi. Credem că prin primirea cenuşii putem preveni judecata lui Dumnezeu, credem că putem beneficia de făgăduinţele mesianice prezise de Isaia: M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe cei întristaţi; celor ce jelesc Sionul să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşmânt de doliu, preamărire în loc de deznădejde (61,1-3).

Abatele Pafnuţiu, mânat de un zel sfânt, şi-a propus să convertească o femeie păcătoasă, numită Taisa, care ducea la pierzare un mare număr de tineri. Mergând în căutarea ei, o găseşte într-un mare oraş din Egipt. Arătându-i starea mizerabilă a sufletului, judecata dreaptă şi pedeapsa aspră care o aşteaptă din partea lui Dumnezeu, a reuşit să-i înmoaie inima. Taisa cade la picioarele abatelui şi-l roagă să-i arate calea mântuirii. El o determină să facă o pocăinţă severă. O conduce la o mănăstire de fecioare, o determină să intre într-o celulă şi, închizând-o acolo, a încuiat uşa şi a sigilat-o, ca să nu mai poată ieşi. I-a lăsat doar o mică deschizătură pe unde să i se poată da zilnic hrana necesară, ca să nu moară de foame. În clipa în care abatele voia să plece, Taisa l-a strigat şi i-a cerut să o înveţe o rugăciune pe care să o spună zilnic. El i-a spus: O gură aşa de păcătoasă ca a ta nu merită să rostească numele sfânt al lui Dumnezeu. Totuşi, stând în genunchi, cu faţa plecată la pământ, îndreptată spre răsărit, vei repeta mereu: “Tu, cel care m-ai creat, ai milă de mine!” Aşa a trăit Taisa trei ani, aducându-şi aminte de păcatele sale şi făcând pocăinţă pentru ispăşirea lor. După acest timp, abatele Pafnuţiu s-a dus la sfântul

Antonie, eremitul, ca să-l întrebe dacă Dumnezeu s-a îndurat şi a iertat păcatele unei femei atât de păcătoase. Sfântul Antonie a dat de ştire tuturor pustnicilor din preajma lui şi le-a cerut să se roage după intenţia lui. În noaptea următoare, unul dintre ucenicii abatelui Antonie a avut un vis minunat: a văzut în cer un tron măreţ, înconjurat de lumină, de îngeri şi fecioare. Ah, şi-a zis el, desigur că un tron atât de strălucitor nu poate fi pregătit decât pentru părintele nostru Antonie. Te înşeli, i-a răspuns o voce îngerească, acest tron îl pregătim pentru penitenta Taisa. Pustnicul vizionar nu ştia cine-i penitenta Taisa şi când el i-a povestit părintelui Antonie visul minunat, acesta s-a grăbit să i-l aducă la cunoştinţă abatelui Pafnuţiu, care, îndreptându-se în grabă spre mănăstirea unde Taisa era închisă, desfăcând sigiliul şi deschizându-i uşa, i-a zis: Poţi ieşi. Dumnezeu ţi-a iertat păcatele. La care ea a răspuns: Dumnezeu îmi este martor că, de când am intrat aici, am avut mereu înaintea ochilor povara enormă a păcatelor mele şi niciodată n-am încetat să le plâng, văzându-le. Pentru că le-ai avut mereu prezente în duh, i-a zis abatele Pafnuţiu, de aceea le-a uitat Dumnezeu. Taisa a murit după cincisprezece zile, mergând să ia în stăpânire tronul pregătit de îngeri, confirmând cuvintele lui Isus despre fericirea mai mare din cer pentru îngeri când se converteşte un păcătos, faţă de cei nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă (Lc 15,7).

Noi, să fim siguri: avem nevoie de cenuşa aducătoare de pocăinţă şi de aceea să o primim cu toată credinţa şi smerenia!