Predici

Păstorii, ajunşi la ieslea din Betleem, au găsit pe pruncul Isus aşezat pe paie, pe Maria şi pe Iosif în adoraţie. După ce au îngenuncheat şi l-au adorat pe Mântuitorul, au povestit cum le-au apărut îngerii, ce le-au spus, cum au cântat şi cum i-a călăuzit steaua.

Preacurata Fecioară şi sfântul Iosif ascultau uimiţi şi apoi păstrau în inima lor cele auzite.

Păstorii s-au bucurat, nu numai pentru că cele spuse de îngeri s-au adeverit întocmai, ci şi pentru faptul că ei, cei neglijaţi şi marginalizaţi de societate, au fost luaţi în seamă de Iahve, dar mai ales că li s-a oferit posibilitatea să constate că viaţa aceasta are un sens: duce spre o lume plină de lumină, de bucurie şi de pace; că cheia vieţii veşnice este pruncul Isus, el este Cristos, Domnul, că, aşa cum spune apostolul Paul în lectura a II-a: îndreptăţiţi prin harul lui, devenim întru speranţă moştenitori ai vieţii veşnice.

Din felul în care Dumnezeu tratează viaţa pământească, după ce luând ţărână din pământ, i-a plămădit trupul şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă pentru a fi fiinţă vie (Gen 2,7), după chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26), vom înţelege mai bine superioritatea vieţii noi aduse de Isus, care afirmă clar: Am venit să aibă viaţă din belşug (In 10,10). A avea din belşug înseamnă a nu avea teamă că se va termina vreodată. Teama de moarte a intrat în lume o dată cu moartea lui Abel, ucis de fratele său Cain.

Dumnezeu, autorul vieţii, intervine în apărarea operei sale şi-i spune ucigaşului: Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ (Gen 4,10). Cu toate că Dumnezeu nu poate lăsa crima nepedepsită, fiindcă sângele nevinovat cerea dreptate, adică acela care atentează la viaţa omului atentează într-un fel la viaţa lui Dumnezeu, totuşi, fiindcă şi Cain avea aceeaşi viaţă de la Dumnezeu, el nu-şi pedepseşte opera sa, nu-i ia viaţa lui Cain, ci pedepseşte pământul care, se pare, că a înghiţit sânge nevinovat, că s-a făcut complice la crimă prin bolovanul oferit lui Cain ca armă ucigaşă. Pământul este pedepsit să nu mai producă roade pentru Cain (Gen 4,16). Pământul binecuvântat din grădina Edenului (Gen 2,15), loc al belşugului, al relaţiilor interpersonale senine şi al prieteniei cu Dumnezeu, se schimbă în ţinutul Nod (Gen 4,16), loc al mizeriei, al singurătăţii şi al depărtării de Creator.

Cunoscând procedeul divin, sfântul Paul spune: Dumnezeu, trimiţând pe Fiul său în trup, asemenea cu trupul păcatului şi pentru a ispăşi păcatul, a osândit păcatul în trup (Rom 8,3). Dacă astfel este pedepsit pământul şi trupul, viaţa lui Cain şi a noastră este apărată, chiar dacă va fi fugar şi rătăcitor pe pământ (Gen 4,14). Nici ucigaşul, fugarul şi rătăcitorul nu-şi pierde demnitatea personală şi Dumnezeu însuşi se face garantul ei: demnitatea fiecărui om stă în viaţa primită de la Dumnezeu. Spune un proverb chinezesc: Chiar dacă într-o fiinţă umană am vedea nouăzeci şi nouă la sută răutate şi numai unu la sută bunătate, trebuie s-o aşezăm pe scara valorilor şi s-o preţuim. În acest unu la sută se manifestă paradoxul dreptăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, după cum spune sfântul Ambrozie: Fiindcă fusese săvârşit un fratricid, adică cea mai mare dintre crime, atunci când a intrat păcatul, îndată a trebuit să fie lărgită legea îndurării dumnezeieşti, căci, dacă osânda l-ar fi lovit îndată pe vinovat, atunci când oamenii pedepsesc, nu s-ar arăta deloc îngăduitori şi nici blânzi, ci îndată i-ar da pe vinovaţi la osândă [...]. Dumnezeu l-a alungat pe Cain dinaintea feţei sale şi, după ce acesta fusese lepădat de părinţii săi, l-a îndepărtat ca în surghiunul unei locuinţe separate (ca într-o cuşcă), căci trecuse de la blândeţea oamenilor la sălbăticia fiarelor. Totuşi Dumnezeu n-a voit să-l pedepsească prin ucidere pe ucigaş, fiindcă doreşte pocăinţa celui păcătos mai mult decât moartea lui (De Cain et Abel, II,10,38: CSEL 32,408). Dumnezeu urmăreşte salvarea vieţii pe care a pus-o în omul făcut din ţărână şi nu o lasă nici la dispoziţia altor oameni şi nici chiar a altor fiinţe superioare sau inferioare omului, deoarece, aşa cum spune Conciliul Vatican II: Creatura fără Creator dispare… Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însăşi devine de neînţeles (GS 36). Pentru ca însuşi ucigaşul Cain să-şi înţeleagă valoarea vieţii sale, Dumnezeu anunţă cea mai drastică pedeapsă pentru acela care ar îndrăzni să atenteze la viaţa lui: Dacă îl va ucide cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori. Şi Domnul l-a însemnat pe Cain cu un semn deosebit, ca nu cumva să-l ucidă cine l-ar găsi (cf. Gen 4,15).

Scriptura nu ne spune, dar ne lasă să înţelegem faptul că Abel nu a opus nici o rezistenţă agresiunii fratelui său Cain, acceptând moartea ca fratele său să trăiască, a simţit că cel blând va moşteni pământul, că spiritul trebuie să triumfe asupra materiei, că din sângele nevinovat vărsat pe pământ va apărea o lume nouă. Abel devine astfel chipul preotului veşnic din sânul Tatălui, care se va face mielul de jertfă pentru a înlătura păcatele lumii, ca să ne putem apropia, aşa cum spune autorul Scrisorii către Evrei (12,22-24) de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu [...], de mijlocitorul noului Legământ, şi de sângele stropirii, care grăieşte mai bine decât cel al lui Abel.

Sângele pruncului Isus din iesle, care revelează măreţia iubirii lui Dumnezeu, venit să-l verse pe pământ pentru noi, arată că omul este atât de preţios în ochii lui Dumnezeu şi că valoarea vieţii sale este nepreţuită. De ce? Fiindcă viaţa cea nouă adusă de Cristos, zămislită de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei, ne deschide calea spre viaţa veşnică în care Tatăl a pus temelia împărăţiei sale ca omul, în cele din urmă, să devină înger. Viaţa veche din Adam nu l-a costat nimic pe Dumnezeu, a zis şi s-a făcut omul fiinţă vie, dar viaţa nouă, infinit superioară, l-a costat mult, aşa cum spune sfântul Petru: nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert moştenit de la părinţi, ci cu sângele scump al Mielului neprihănit şi nepătat, Cristos (1Pt 1,18-19), ca omul să devină părtaş al naturii divine (2Pt 1,4), ca omul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3,16), devenind asemenea îngerilor lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Ca să înţelegem şi mai bine belşugul vieţii adus de Isus, mă voi folosi de o comparaţie: dacă mă privesc într-o oglindă, îmi văd chipul şi asemănarea cu ceea ce sunt, dar ceea ce se vede în oglindă nu are viaţă, ci pare numai că are. Dacă aş avea atotputernicia voinţei, aş da viaţă chipului meu din oglindă şi acesta ar deveni ca un alt eu însumi. Când Dumnezeu s-a privit în oglindă, a zis: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră şi omul a rămas fiinţă vie ca imagine a vieţii, chip văzut în oglindă, dar, când Dumnezeu a hotărât să ne dea viaţa nouă în Cristos, a voit ca acest chip şi asemănare să primească viaţa nouă, harul, împărtăşire cu natura divină, capacitatea de a comunica în mod real cu Dumnezeu prin Cristos în care natura umană, chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, formează o unitate cu natura divină, în sânul Fecioarei, prin opera Duhului Sfânt în persoana a doua din Dumnezeu. Natura umană a lui Isus, purtând amprenta Duhului Sfânt, ne poate împărtăşi şi nouă această amprentă şi chiar ni l-a trimis pe Duhul său în inimile noastre, ca să-i putem spune lui Dumnezeu: Abba-Tată (Rom 8,15; Gal 4,6), fiindcă în planul divin trebuia să se realizeze profeţia davidică din psalmul 81,6, pe care Isus o arată ca împlinită prin el însuşi: Eu am zis: “Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt” (In 10,34).

Cu această conştiinţă a vieţii celei noi aduse de Cristos, păstorii s-au întors la turmele lor lăudând şi preamărind pe Dumnezeu în calitate de fii ai Celui Preaînalt, aşa cum spune Qohelet: Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; el a pus în inimile lor şi veşnicia (Qoh 3,11).

Cât de mare este valoarea acestei vieţi noi?

Există o poruncă: Să nu ucizi! să nu repeţi crima lui Cain! Şi totuşi, pentru salvarea vieţii celei noi aduse de Cristos, este mai bine, nu numai să nu ucizi, ci este mai bine să te sinucizi decât să-l faci pe cineva să-şi piardă această viaţă. Spune Isus că decât să scandalizezi pe cineva, adică să-l faci să păcătuiască pierzând viaţa harului sfinţitor, este mai bine să-ţi legi o piatră de moară de gât şi să te arunci în adâncul mării. Vai lumii de scandaluri! (cf. Mt 18,6-7).

Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos (In 17,3). A-l cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Fiul său, înseamnă a primi misterul comuniunii de iubire cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt în viaţa proprie, care se deschide încă de pe acum pentru viaţa eternă ca o participare la viaţa dumnezeiască (cf. Ioan Paul al II-lea, Evangelium vitae, 37). Când nu este recunoscut Dumnezeu ca Dumnezeu, ca autor al harului, ca izvor al vieţii veşnice, este trădat sensul profund al omului şi este lovită armonia şi comuniunea dintre oameni (cf. Ioan Paul al II-lea, o.c., 36).

De la ieslea pruncului Isus, oamenii de bunăvoinţă sorb puterea de a se angaja în favoarea vieţii umane, care stă la baza vieţii veşnice, se angajează să alerge, asemenea păstorilor, spre orice sălaş al celui sărac, spre a-i aduce vestea mântuirii, preamărind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate.

Biserica a fost mereu în prima linie pe frontul carităţii: numeroşi sunt fiii şi fiicele sale, în special călugăriţe şi călugări care, sub forme tradiţionale sau noi, şi-au consacrat şi continuă să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, dăruindu-şi-o din iubire pentru aproapele cel mai sărman şi nevoiaş. Aceste gesturi înfăptuiesc în profunzime civilizaţia iubirii, fără de care existenţa persoanelor şi a societăţii îşi pierde sensul uman cel mai autentic şi viaţa pământească îşi pierde sensul vieţii veşnice (cf. Ioan Paul al II-lea, o.c., 27).

Împăratul Valentinian a dat un decret împotriva creştinilor catolici din Edessa: sau se fac ariani (erezie din secolul al IV-lea care susţinea că numai Tatăl este Dumnezeu; Fiul şi Duhul Sfânt sunt primele creaturi), sau vor fi daţi morţii. Creştinii, înspăimântaţi, s-au strâns în biserica “Sfântul Apostol Toma” în jurul episcopului lor pentru rugăciune. Porunca s-a dat: Să fie măcelăriţi chiar acolo unde vor fi aflaţi! Pentru ultima dată un ofiţer încearcă să-i determine să iasă din biserică şi să se supună poruncii împăratului. Deodată, apare o femeie care, ţinând cu o mână pe un copil şi cu alta pe un altul la sân, dă buzna printre soldaţi şi caută să intre în biserică. Crezând că nu ştie ce o aşteaptă, ofiţerul i-a strigat: Opreşte-te! Opreşte-te, nenorocito! Unde vrei să mergi? Ea i-a răspuns: Îmi duc copilaşii la biserică pentru a-i jertfi împăratului Cristos. Prefer mai bine să-i văd morţi decât ariani! A îngenuncheat cu ei în faţa altarului, împreună cu toţi cei de faţă, oferindu-şi viaţa pământească în schimbul vieţii veşnice. Au murit? În Cristos nu moare nimeni; toţi primesc plinătatea vieţii şi odihna lui Dumnezeu din ziua a şaptea.

Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce nu se va odihni în tine, spunea sfântul Augustin (Confessiones, I,1: CCL 27,1).

pr. Anton Dancă Ritul latin