Predici

Deşi evanghelistul Luca pune data naşterii lui Isus în zilele când a ieşit porunca de la cezarul August să se facă recensământul Imperiului Roman totuşi evenimentul unic al istoriei umane a avut loc în momentul în care a fost profeţit şi stabilit de Dumnezeu, care a trimis mesagerii săi să confirme acest lucru prin apariţia şi cântarea lor plină de bucurie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă!

Din mulţimea de profeţii, am ales-o pe cea a lui Daniel, care şi el fixează data calendaristică în stil profetic. În capitolul al II-lea al cărţii sale găsim alegoria mesianică: o petricică se desprinde de pe vârful muntelui, se rostogoleşte la vale şi, lovind o statuie uriaşă ce-i stătea în cale, o sfărâmă în bucăţi. Statuia, făcută din patru feluri de materiale: aur, argint, aramă şi fier amestecat cu argilă, simboliza imperiile neobabiloniene: medo-persan, grec şi roman. Piatra care s-a prăvălit şi a sfărâmat statuia s-a prefăcut într-un munte înalt care a umplut pământul. Profetul Daniel lămureşte: Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea nici unui popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate celelalte împărăţii, dar ea va dăinui veşnic. Şi încheie: Dumnezeul cel mare a făcut cunoscut împăratului cele ce se vor întâmpla în viitor.

Cunoscând această profeţie, Pascal, marele cugetător francez, face următoarea reflecţie: S-a prezis că Isus Cristos va fi mic la început şi că apoi va creşte; piatra cea mică a lui Daniel.

În capitolul al VII-lea profeţia lui Daniel se clarifică şi mai mult: Iată că pe norii cerului venea unul ca un fiu al omului; înainta spre cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică şi împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată. Expresia de Fiu al Omului şi-a însuşit-o Isus, ca un semn al împlinirii profeţiei. Evanghelistul Matei relatează această expresie de treizeci de ori pentru a demonstra că Isus este Mesia prezis de Daniel.

Punctul culminant al profeţiei mesianice îl atinge Daniel în capitolul al IX-lea, unde se spune: Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea dreptăţii celei veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi profeţiei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Cuvântul a pecetlui înseamnă că i s-a pus data precisă. În forma profetică săptămâna înseamnă şapte ani. Deci: şaptezeci de săptămâni înseamnă 70 x 7, adică 490 de ani. De când începe numărătoarea lor? Profetul Daniel precizează şi acest lucru: de la emiterea decretului de reîntoarcere şi de reconstruire a Ierusalimului şi până la un principe Mesia. Decretul este dat de Artaxerxe în anul al şaptelea al domniei sale, adică în anii 458-457 înainte de Cristos. Numărând 490 de ani, începând cu această dată, ajungem la anul 32-33 după Cristos. Dacă ştim anul mântuirii, anul morţii şi învierii, sau, după cum spune profetul: până la ispăşirea nelegiuirii şi până la ungerea Sfântului sfinţilor, ştim şi anul naşterii sale deci cu 33 de ani mai înainte.

Nu numai Cărţile Sfinte l-au prezis, nu numai poporul lui Israel era în aşteptarea lui, ci toate popoarele l-au aşteptat şi la toate popoarele găsim preziceri despre apariţia lui Mesia în Palestina. Astfel, istoricul Iosif Flaviu, vorbind despre războaiele dintre evrei şi romani, susţine că ceea ce i-a îndârjit mai mult la război a fost o profeţie echivocă, găsită tot în Sfintele Scripturi, potrivit căreia în acel timp, “unul”, provenind din ţara lor, ar fi devenit stăpânitorul lumii. Evreii s-au luptat să-l apere, romanii să-l distrugă. Deci: atât evreii, cât şi romanii erau conştienţi că în acel timp trebuia să apară Mesia. Alţi doi mari istorici – Tacit şi Suetonius – ne relatează în cărţile lor că popoarele erau în fierbere în pragul secolului pe care noi îl numim primul după Cristos. În opera sa Historiae, Tacit notează: Cei mai mulţi erau convinşi că se găseşte în vechile scrieri ale profeţilor că Orientul, către acest timp, se va ridica în putere. Şi din Iudeea va veni stăpânitorul lumii. Suetonius, la rândul său, povestind viaţa împăratului Vespasian, scrie: Creştea în tot Orientul vechea şi constanta părere că a fost scris destinul lumii că din Iudeea va veni în acea vreme stăpânitorul lumii. Pe de altă parte, astrologia babiloniană, cea mai celebră din lumea antică, nu numai că era şi ea în aşteptarea lui Mesia provenind din Palestina, dar prezisese exact şi data venirii lui. Şi, dacă întrebăm arheologia, martora fidelă a istoriei lumii, ne va răspunde şi ea că s-a născut Mântuitorul lumii, fiindcă la Ierusalim era un obicei: când apărea un învăţător distins al Legii, i se dădea numele de rabi – învăţător, iar numele lui era trecut într-un catalog, într-o condică de onoare. Săpăturile arheologice efectuate la Ierusalim au dat la iveală o placă de marmoră pe care sunt trecuţi principalii rabini de la templu. Printre ei se află trecut şi Isus din Nazaret.

Isus-rabi i-a învăţat la templu pe contemporanii săi, dar pe noi ne cheamă mereu la ieslea sa, ca să ne arate cât de mare este dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi şi să învăţăm de la dânsul că este blând şi smerit cu inima, pentru a găsi pacea, fericirea şi liniştea inimilor noastre.

Naşterea lui Isus este o realitate istorică, pentru ca şi iubirea noastră să fie o realitate vie, o dovadă, un act oficial al existenţei sale în noi, cum o declară apostolul Paul: Cristos trăieşte în mine.

Celebrul orientalist englez, sir Rawlingson, a avut toată dreptatea când a afirmat: Creştinismul se deosebeşte de celelalte religii ale lumii tocmai prin caracterul său istoric. Religiile Greciei, Romei, Egiptului, Indiei, Persiei, ale Orientului în general, au fost sisteme speculative, care nici nu au încercat măcar să-şi atribuie o bază istorică. Exact contrariul creştinismului. Cristos s-a născut şi s-a integrat în istoria lumii, ca omul să se integreze în viaţa cea nouă, în viaţa dumnezeirii, care este iubirea.

Putem susţine că suntem creştini adevăraţi? Suntem dovada vie a naşterii lui Isus? Lăsăm după noi, în istorie, dovada iubirii?

Michelangelo, acest geniu al picturii şi sculpturii, a făcut o vizită unui alt mare artist, lui Rafael. Negăsindu-l acasă, a luat o foaie de hârtie şi a desenat pe dânsa chipul unui apostol şi i-a lăsat-o pe masă. Când s-a întors acasă şi a văzut desenul, Rafael a spus: Aici a fost Michelangelo!

Se cunoaşte că ne-a vizitat Cristos prin sfânta Împărtăşanie? A lăsat în fiecare dintre noi chipul unui apostol?

Pahomie, soldat în armata lui Constantin cel Mare, era păgân. Lupta contra lui Maxenţiu. Înaintând cu trupele sale, obosit şi flămând, a ajuns într-un oraş din Egipt, aproape de Alexandria. Oamenii, văzându-i în ce hal arată, le-au adus pâine şi apă. Pahomie a rămas atât de uimit încât nu-i venea să creadă că este posibil aşa ceva. A întrebat: Cine sunt aceştia? I s-a răspuns: Aceştia sunt creştinii. Pahomie s-a interesat de credinţa lor, s-a botezat şi apoi a scris o pagină de aur în istoria Bisericii, a fost viaţa sfântului Pahomie, plină de minuni apostolice.

Naşterea Domnului trebuie să fie pentru clipa în care noi scriem noi pagini de aur în istoria Bisericii prin vieţile noastre sfinte, fiindcă în noi trebuie să trăiască Isus Cristos. Pentru aceasta s-a întrupat şi s-a născut în lumea noastră, ca s-o îndumnezeiască. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin