Isus, vorbind despre convertirea unui păcătos, a spus că mai mare bucurie este în cer pentru îngerii lui Dumnezeu decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă (cf. Lc 15,7).

Meditând cele spuse de Isus, sfântul Bernard a ajuns la următoarea concluzie: Lacrimae poenitentium, vinum angelorum – Lacrimile penitenţilor sunt vinul îngerilor.

Datorită acestor afirmaţii, ne întrebăm: oare îngerilor din ceruri nu le este suficientă vederea feţei lui Dumnezeu pentru a fi fericiţi pe deplin? Îngerii văd mereu faţa senină şi plină de iubire a lui Dumnezeu, văd caritatea lui în bogăţia de har pe care o revarsă asupra lumii, văd cum bunătatea şi atotputernicia sa se revarsă în univers prin noi capodopere, văd revărsarea înţelepciunii sale în alcătuirea oricărei fiinţe etc. Revelaţia divină a fost, este şi va fi mereu motiv de bucurie, nu numai pentru om, dar şi pentru îngeri şi pentru orice făptură inteligentă. Ceea ce i s-a descoperit sfântului Petru, anume: În Ziua Domnului, cerurile vor pieri cu vuiet mare; stihiile arzând se vor desface, pământul şi lucrurile de pe el vor arde cu totul. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei lui, ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea (lectura a II-a: 2Pt 3,8-14), aceasta o ştiu şi îngerii. Ei înţeleg mai bine decât noi ce înseamnă măreţul spectacol al unei noi creaţii, fiindcă au fost martori oculari la prima sau la cine ştie câte, dar aceasta se anunţă cu totul deosebită fiindcă în ea vor domni dreptatea, sfinţenia, armonia, pacea şi fericirea. Din acest motiv aşteaptă Ziua Domnului cu mult interes şi mare nerăbdare, bucurându-se de orice faptă omenească menită să grăbească venirea acelei zile. Multe dintre faptele omului prevestesc un viitor fericit, precum este rugăciunea: Când te rogi, intră în cămăruţa ta, închide uşa şi roagă-te Tatălui tău; iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti (Mt 6,5); pomana: să fie făcută în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti (Mt 6,4); Euharistia: Eu sunt pâinea cea vie coborâtă din cer. Dacă cineva va mânca din pâinea aceasta, va trăi în veci (In 6,51). Dar pocăinţa apare drept cea mai profetică dintre toate. Sfântul Petru vorbeşte despre întârzierea venirii Domnului ca despre un dar necesar îmbogăţirii conţinutului teologic al pocăinţei: ca omul să aibă timp de pregătire, de cât mai multe fapte bune. Noul cer şi noul pământ par să fie mai mult un rod al pocăinţei decât opera atotputerniciei divine. De fapt, aşa este: pocăinţa pune în mişcare atotputernicia divină pentru a realiza o nouă creaţie, un nou izvor de fericire pentru îngerii şi aleşii săi. Văzută astfel, pocăinţa este şi o chemare la colaborare cu atotputernicia divină. Nu se bucură Dumnezeu umilindu-ne, ci înălţându-ne. Pocăinţa nu este o treaptă pe care coborâm, ci pe care urcăm. Pentru aceasta actele de pocăinţă supremă au fost înălţate de Cristos la rangul de sacramente. Aşa avem Botezul, ca prim act de pocăinţă, prin care ni se iartă păcatul strămoşesc şi toate cele săvârşite anterior, dacă este botezat un om matur; devenim creştini, fraţi ai lui Cristos, fii adoptivi ai Tatălui ceresc, temple ale Duhului Sfânt şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Şi câtă bucurie este în familie la Botezul unui copil! Al doilea botez, Spovada, prin care preotul, în numele lui Dumnezeu, ne iartă păcatele şi redobândim harul sfinţitor. Spovada sau Pocăinţa este actul de smerenie care ne înalţă, dar mai ales ne profeţeşte strălucirea zilei în care va veni Domnul. La fiecare spovadă ar trebui făcută o sărbătoare mai mare decât la nuntă! Tot aşa mai avem Euharistia, ca act de pocăinţă, fiindcă la Cina cea de Taină, Isus, luând potirul cu vin şi consacrându-l în preasfântul său sânge, oferind şi apostolilor această putere, le-a spus: Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu de legământ, care va fi vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor (Mt 26,28).

Iată pentru ce spunea sfântul Bernard că lacrimile celor care fac pocăinţă sunt vinul îngerilor! Prin primirea cu vrednicie a sfintei Împărtăşanii, trupul şi sângele lui Cristos se schimbă pentru îngeri în vinul ceresc şi le umple inima de fericire la gândul apropierii Zilei Domnului în splendoarea noii creaţii.

Ioan Botezătorul şi-a început activitatea penitenţială în pustiu. Acest fapt este pus în evidenţă mai ales în Evanghelia după sfântul Marcu; el îşi începe scrierea cu acest episod, spre a arăta că Înaintemergătorul a schimbat pustiul într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu şi cu oamenii. Aici suntem chemaţi să acţionăm şi noi, în vastul pustiu din sufletul nostru, deoarece păcatul nu-i altceva decât un pustiu, o lipsă a harului. În locul acestui pustiu trebuie să facem un loc de întâlnire cu Dumnezeu şi cu semenii noştri în sinceritate şi adevăr, în iubire şi slujire. De aici porneşte o nouă creaţie, realizarea unui om nou menit unui pământ nou şi unui cer nou. Aceasta este o chemare divină pe care omul trebuie să o simtă. Cel care nu-i dă ascultare rămâne în pustiul sufletului său, fără să se întâlnească cu cineva, fără să audă pe cineva, fără să vadă pe cineva, şi, încetul cu încetul, se înspăimântă de singurătate, se descurajează şi poate ajunge chiar la disperare şi sinucidere, sau poate ajunge ca acea tânără care, pe patul de moarte fiind, îşi privea mâinile goale şi vărsa lacrimi amare. Întrebată de ce plânge, ea şi-a arătat mâinile goale, zicând: Cum să mă prezint în faţa lui Dumnezeu cu mâinile goale? În mâinile goale ţinea singurătatea pustiului din inimă. Şi noi, cum stăm cu inima? Din plinătatea sau goliciunea inimii vorbeşte gura.

Poporul israelit avea obiceiul de a condensa timpul istoriei şi generaţiile pentru a se apropia cât mai mult şi cât mai repede de clipa sosirii lui Mesia. În câteva generaţii erau cuprinse mai multe secole. Obiceiul nostru este invers, adică de a îndepărta cea de-a doua venire a lui Isus, de a amâna sosirea Zilei Domnului prin lipsa de pocăinţă. Numai că lipsa de pocăinţă duce la pierderea credinţei. În acest sens a pus Isus întrebarea sfidătoare: Oare, când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ? (Lc 18,8).

Aşteptarea venirii iminente a lui Isus este un semn de intimitate, de iubire. Suferind din cauza lipsei de credinţă, mulţi creştini ai timpului nostru, nu numai că nu sunt nerăbdători să-l vadă, dar ar voi să vină cât mai târziu.

Lipsa de înţelegere a sensului teologic pe care îl are pocăinţa, a sensului ei profetic, ne face nepăsători. În realitate, ar trebui să facem cu cele spirituale mai mult decât facem cu cele materiale. De exemplu, când vine primăvara şi înfloresc pomii, nu privim cioturile, ramurile uscate, crăpăturile din scoarţă, nici scorburile pline de putregai, ci frumuseţea florilor şi ne delectăm cu parfumul lor îmbătător; iar toamna, nu privim frunzele uscate, crengile rupte de vânt, ciucurii de omizi etc., ci fructele aromate. Sau, după cum ne învaţă sfinţii, maeştrii vieţii spirituale, să facem aşa cum fac matematicienii în studierea corpurilor! Ei consideră numai dimensiunile: lungimea, lăţimea, înălţimea; forma lor: rotundă, rombică, pătrată; cantitatea: în kilograme, tone etc. nu şi structura materiei din care sunt făcute. Tot aşa şi un creştin, un bun slujitor al lui Dumnezeu, în toate faptele sale va lua seama numai la voinţa lui Dumnezeu în care stă toată frumuseţea, tot binele şi tot adevărul, în a admira fructele izvorâte din împlinirea acestei voinţe. În împlinirea voinţei lui divine stă toată pocăinţa vieţii noastre şi în realizarea ei integrală stă toată fericirea viitoare. Chemarea la pocăinţă constituie chemarea dragostei creştine, o dragoste nesentimentală, dar definită de îndatorirea precisă şi concretă. O astfel de dragoste face ca creştinismul să nu devină o religie închisă, orientată numai spre mântuirea propriului suflet. Convertirea la caritate umple sufletul de bucurie fiindcă permite depăşirea izolării şi închisoarea în care au fost zăvorâte raporturile existente astăzi şi duce la mărturisirea evangheliei cu toate urmările publice inerente (Memorator scriptural).

Pocăinţa este forma supremă a vestirii evangheliei care prevesteşte că Ziua Domnului va consta în faptul că el va paşte turma sa ca un păstor şi cu braţul său o va aduna. Pe miei îi va purta la pieptul său şi se va îngriji de oile care alăptează (Is 40,11).

Aşadar, voi toţi, care suferiţi din cauza unui soţ rău, beţiv, nervos, vicios, voi, care suferiţi din cauza calomniilor, persecuţiilor de orice fel, din cauza lipsurilor materiale şi spirituale etc. voi toţi ascultaţi glasul Domnului care spune: Mângâiaţi! Mângâiaţi pe poporul meu! Munca de rob a luat sfârşit. Suferinţele voastre, având rolul de pocăinţă, vă vor fi izvor de fericire.

Dă, Doamne! Amin.