“Dar între voi nu va fi aşa: ci oricare va vrea să fie între voi mai mare
să vă fie slugă; şi cel ce vrea să fie între voi întâiul să fie tuturor slugă,
căci şi Fiul Omului n-a venit ca să-L slujească alţii, ci ca să slujească El
şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”
(Marcu X,43-45)

Isus se afla cu apostolii pe ultimul Său drum spre Ierusalim şi le vorbea despre cele ce aveau să se întâmple: cum va fi vândut şi predat arhiereilor şi cărturarilor, apoi judecat, batjocorit, bătut şi în cele din urmă omorât, iar a treia zi va învia. Şi în tăcerea apăsătoare a acestei dramatice prevestiri, Iacob şi Ioan – cei doi fii ai lui Zevedei – Îi cer lui Isus să le dea cinstea de a şedea unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga întru slava Lui. Ce nesăbuită rugăminte! Cât de pământeşti şi lumeşti erau încă vederile şi dorinţele apostolilor, chiar şi acum, după cei trei ani şi mai bine petrecuţi în preajma lui Isus, timp în care El le vorbise de atâtea ori despre împărăţia spirituală pe care o va întemeia. Cu toate acestea, tocmai acum, când le vorbea despre patimile şi sfârşitul său cutremurător, unii dintre ei visau la o împărăţie în care ei să ocupe locul de frunte.

Nici acum, ei încă nu pricepeau că la fericirea şi slava ce le-o pregătea Isus -fericire şi slavă din altă lume – nu se putea ajunge decât îmbrăţişând, asemenea Maestrului lor, crucea suferinţelor, prigoanelor şi morţii. De aceea, Isus îi dojeneşte cu blândeţe pe cei doi ucenici: “Nu stiţi ce cereţi: Putea-veţi bea paharul pe care Eu îl voi bea şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă voi boteza?” Adică: veţi putea suferi moartea precum o voi suferi eu? Şi, vrând să le spulbere gândul la deşarta mărire lumească pe care o râvneau în nepriceperea lor, Isus adaugă: “Ştiţi că aceia cărora li se pare că împărăţesc peste neamuri le domnesc şi mai marii lor le stăpânesc” (adică îşi arată cu trufie puterea, n.n.). “Dar între voi nu va fi aşa: ci oricare ar vrea să fie între voi mai mare să fie slugă; şi cel ce vrea să fie între voi întâiul să fie tuturor slugă.”

Prin aceste cuvinte Isus corectează greşita concepţie cu privire la sensul puterii, al autorităţii în Împărăţia Sa, adică în Biserică, şi subliniază că această putere, autoritate, are un cu totul alt sens decât acela pe care şi-l închipuiau oamenii de pe atunci în societatea civilă, în stat.

În orânduirile lumeşti, guvernanţii se serveau de legi ca de nişte instrumente spre a pune pe supuşi în slujba intereselor lor, folosind chiar şi teroarea şi minciuna în scopul de a parveni la locuri de conducere. Cei sus-puşi aveau toate drepturile; cei mici, doar datoria de a se supune şi servi, cu sau fără voia lor.

În Împărăţia lui Cristos însă, această prăpastie între conducători şi supuşi nu există. Cetăţenii ei formează, prin răscumpărarea Împăratului Cristos, un singur trup, o unitate vie în care orice bariere sociale şi rasiale au fost surpate. În această Împărăţie nu există sclav şi liber, evreu şi păgân, femeie şi bărbat, ci toţi sunt fraţi în Cristos.

Legea supremă ce stă la temelia noii Împărăţii este iubirea, care este binefacere, slujire, nu numai de jos în sus, ci şi de sus în jos, şi mai mult de sus în jos. De aceea, autoritatea, în sensul adus de Cristos, este un mijloc prin care iubirea se revarsă asupra supuşilor prin slujire. Isus cere supunere atât conducătorilor, cât şi supuşilor; iar când le aminteşte celor mici că sunt datori cu supunere, nu uită să adauge că mai marii sunt datori să premeargă cu exemplul lor, precum a făcut-o El Îsuşi, dându-se tuturor pildă de supunere şi slujire, exemplificate simbolic prin spălarea picioarelor apostolilor la Cina de taină, când, după săvârşirea acestui ritual, le zice: “Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul v-am spălat picioarele, şi voi datori sunteţi a spăla unul altuia picioarele. Căci pildă v-am dat, ca, precum am făcut Eu, să faceţi şi voi” (Ioan XIII,14-15).

Ca nu cumva viitorii conducători ai Împărăţiei Sale să fie ispitiţi a guverna asemenea unor stăpâni ce şi-i aservesc pe supuşi, Isus învaţă atât Evanghelia Stăpânului, cât şi pe aceea a Servitorului, arătând că acestea două sunt identice. (I. Miclea, Evanghelii din Evanghelie, Blaj, 1943, p. 137). Vom vedea cum.

Nimeni nu poate tăgădui că oamenii, de obicei, doresc demnităţi tot mai mari, locuri tot mai de cinste în societate. Este oare de osândit această dorinţă. Se pune oare Evanghelia de-a curmezişul progresului pe scara socială?

Ca să răspundem, trebuie să căutăm motivul ce îi împinge pe oameni tot mai înainte şi mai sus pe scara socială şi politică. Doresc ei, prin demnitatea la care aspiră, să se dăruiască cu mai mult zel şi abnegaţie binelui abştesc? Să facă mai mult bine celor din subordine? Dacă da, dorinţa lor este legitimă şi meritorie. Dar, din păcate, de cele mai multe ori, motorul goanei omului după autoritate este concepţia necreştinească după care, ajuns mai sus, el are dreptul ca supuşii să-l servească; şi cu cât e căţărat mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atâta se simte mai puţin obligat să slujească. (I. Miclea, Ecouri din veşnicie, Blaj, 1944, p. 176).

Or, după Evanghelie, a fi mai mare, a fi stăpân înseamnă cu totul altceva. Până eşti supus, starea ta este mai fericită decât a superiorului tău, pentru că tu ai de servit, în afară de Dumnezeu, pe un singur stăpân lumesc; dar cu cât te înalţi deasupra altora, cu atât, în loc să fii uşurat de sarcina de a sluji, eşti dator să serveşti tuturor celor mai mici decât tine. Iar dacă eşti cel mai mare, ai obligaţia de a servi tuturor. “Şi cel ce vrea să fie între voi întâiul, să fie tuturor slugă. Căci, şi Fiul Omului nu a venit să-I slujească alţii Lui, ci să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” Iată sensul adevărat al autorităţii, adus de învăţătura şi pilda lui Isus Însuşi.

Dar, dacă în lumina Evangheliei, a domni înseamnă a sluji, e adevărat şi viceversa: a sluji înseamnă a domni, deoarece cel ce slujeşte cu totală dăruire de sine, după exemplul lui Cristos, ajunge stăpân pe inima aceluia pe care îl slujeşte, câştigând iubirea lui; şi chiar dacă nu izbuteşte să facă aceasta, se bucură de satisfacţia cea mai curat creştină, pe care o dă iubirea dezinteresată, neaşteptând nimic în schimb; mai mult, cel ce, slujind astfel, primeşte în schimb nerecunoştinţă, atinge prin aceasta apogeul desăvârşirii, devenind asemenea Maestrului Isus, Domnul domnilor şi Slujitorul prin excelenţă, dispreţuit şi răstignit, cu care va domni în veci.

Ce model sublim de slujire prin guvernare le oferă Isus domnilor acestei lumi, tuturor care râvnesc la titluri şi la onoarea locurilor de frunte, precum şi nouă tuturora! Fiecăruia El ne aminteşte că viaţa e iubire, că iubirea e slujire, că slujirea este consumarea zi de zi a fiinţei noastre în folosul semenilor, al celor mici, suferinzi, năpăstuiţi, ignoranţi, al tuturor care au nevoie de lumina, sfatul, mângâierea şi ajutorul nostru.

Iubiţi fraţi, Paştile pe care le aşteptăm sunt sărbătoarea prin excelenţă a slujirii, a iubirii împinsă până la dăruirea totală pe Cruce, pentru restabilirea comuniunii noastre vitale cu Dumnezeu, prin înviere. Dar, pentru a ne împărtăşi de acest dar al Învierii, e necesar, în prealabil, să bem şi noi din paharul suferinţei, al iubirii jertfelnice, al consumării în slujirea aproapelui, după porunca cea nouă a lui Isus: “(…) să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan XIII,34). După exemplul Său: “(…) pildă v-am dat ca precum am făcut Eu, şi voi să faceţi” (Ioan XIII,15). Amin.