Start > Ritul bizantin > Însușirile credinței

Însușirile credinței

22 September 2006
1,365 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica a II-a din Post

Minunea vindecării paraliticului, săvârșită de Isus astăzi în Capernaum, ne descoperă puterea credinței vii, adică a credinței însuflețite de dragostea faptică față de aproapele, căci vedem cum Mântuitorul, mișcat de credința și mila care i-au făcut pe cei patru să recurgă la un mijloc ieșit din comun pentru a-l duce pe paralitic în fața Sa, i-a dăruit acestuia iertarea păcatelor și apoi vindecarea.

După ce, duminica trecută, meditând asupra virtuții credinței, am văzut ce este această virtute și temelia pe care ea se sprijină, precum și dovezile care îi arată divinitatea, să răspundem azi la întrebarea care trebuie să preocupe pe orice bun creștin. Și anume: Cum trebuie să fie credința, ce însușiri trebuie să aibă ? Căci este de la sine înțeles că nu orice credință îl poate mântui pe om.

Patru sunt calitățile pe care trebuie să le întrunească adevărata credință. Ea trebuie să fie: întreagă sau universală, simplă, tare și vie sau activă.

1. O credință eclectică, adică una care acceptă numai anumite învățături, respingându-le pe acelea care nu-i convin, este o credință falsă, deoarece credința autentică trebuie să îmbrățișeze cu aceeași fermitate toate adevărurile revelate de Dumnezeu și predate de Biserică. A nega fie și numai unul singur dintre acestea, înseamnă a renega întreaga credință. “Oricine va păzi toată legea, dar va greși în una singură, de toate s-a făcut vinovat” (Iacob II, 10).

2. Credința, apoi, refuză îndoiala și discuția. Ea trebuie primită cu simplitatea cu care copiii cred în ceea ce le spune mama lor. Or, Isus ne spune: “De nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei XVIII, 3). Putem oare discuta atunci când Dumnezeu a vorbit ? Ar fi un act de trufie. “Credința” – zice Sfântul Augustin – “nu se găsește în cei trufași, ci în cei smeriți”. Așadar, combătând ispitele trufiei, să ne supunem mintea lui Cristos, cum ne îndeamnă Sfântul Pavel: “(…) surpăm izvodirile minții și toată înălțarea (îngâmfarea – n.n.) ce se ridică împotriva științei lui Dumnezeu și robim toată mintea spre ascultarea lui Cristos” (II Corinteni X, 5).

După cum spuneam în meditația despre conceptul credinței, această ascultare, supunere a minții, noi o acordăm și misterelor, căci, deși acestea sunt superioare minții, nu sunt contrare minții, ci numai întrec capacitatea ei de pricepere, fiind ea mărginită. Din clipa când noi am aflat că Dumnezeu ni le-a descoperit, nu putem pune la îndoială veridicitatea lor. Nu există oare, chiar și în ordinea firii, atâtea mistere ? Suntem noi înșine un mister și trăim într-o lume de mistere. Cine cuprinde principiul vieții ? Cine cunoaște esența intimă a lucrurilor, esența luminii, a electricității ? Și totuși nu ne îndoim de existența tuturor acestora.

De altfel, știința ce se predă elevilor se reduce, în cea mai mare parte, la acte de credință, deoarece cine dintre ei a văzut cele cinci continente, reacțiile chimice complexe ce stau la baza vieții organice sau a transformării substanțelor, sau cine a trăit întâmplările istorice auzite. Și totuși ei le cred cu simplitate toate acestea pentru autoritatea profesorilor. Să merite oare Dumnezeu mai puțină credibilitate decât oamenii ?

3. Credința mai trebuie să fie tare, neclintită. Adevărurile ei trebuie să le primim cu mai multă certitudine decât adevărurile naturale, pe care le putem cunoaște direct cu mintea, deoarece mintea ne poate înșela – cum, de fapt, există atâtea cazuri în domeniul științelor naturii, în care afirmații socotite ca sigure s-au dovedit, ulterior, a fi greșite. Or, cum am mai spus, Dumnezeu, fiind Adevărul absolut și însăși sfințenia, nu poate nici să Se înșele pe Sine, nici să ne inducă în eroare. Iată de ce martirii au preferat moartea decât să facă concesii, fie chiar și numai într-un singur punct al credinței lor.

Printre miile de creștini trimiși la martiriu în Armenia, se afla și un copil de doisprezece ani. Ispitit de turci, prin diferite mijloace viclene, să se lepede de credință, copilul răspundea cu fermitate: “Nu !” L-au amenințat atunci că îi vor tăia mâna. Copilul le-o întinse. I s-au tăiat pe rând ambele mâini, dar a rămas tot atât de ferm în credință. Înfuriați, prigonitorii îl amenință: Fă-te musulman, sau îți pierzi și capul. Să mi se taie și capul, numai să rămân creștin!

Cu o lovitură, copilul fu decapitat, dar sufletul său se înălță spre tronul lui Dumnezeu. Faptul este istorisit de un călugăr armean și redat de Buletinul Salesian, anul 1897. (Cf. Mortarino, La parola di Dio per via di esempi, Vicenza, 1946, p. 313).

Câți dintre creștinii de azi sunt capabili să înfrunte, pentru credința lor, nu zic martirajul, ci măcar o ironie, un zâmbet batjocoritor sau disprețul ? Și, durere, câți nu se leapădă de ea pentru un scaun comod sau meschine interese materiale !

4. În sfârșit, credința trebuie să fie vie, activă, adică să se concretizeze în fapte. Calitatea pomului se cunoaște din fructele ce le produce. Nu poate un pom bun să facă poame rele, și viceversa. “Ce folos, frații mei, dacă cineva ar zice că are credință, iar fapte nu are ?” – întreabă Sfântul Apostol Iacob. “Oare poate credința să-l mântuiască ? Pentru că de va fi fratele, sau sora, goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele și le-ar zice cineva dintre voi: «mergeți cu pace, încălziți-vă și săturați-vă!» și nu le-ar da cele de lipsă trupului: ce folos ar fi ? Așa și credința, dacă nu are fapte, este moartă în sine. Ci va zice cineva: «Tu ai credință, iar eu am fapte: arată-mi credința ta fără faptele tale și eu îți voi arăta din faptele mele credința mea!»” (Iacob II, 14-18).

În timpul revoluției franceze, un soldat credincios, făcut prizonier, a fost dus în satul natal pentru ca acolo să fie supus ultimelor chinuri. În mijlocul satului, aproape de casa soldatului, fu ridicată o cruce. Condamnatul a fost întrebat dacă vrea să vadă pe bătrânul său tată. Răspunzând afirmativ, i se spuse: “Ei bine, îl vei vedea, dacă vei doborî cu această secure acea cruce”. Credincioșii care erau de față rămaseră îngroziți, temându-se ca nu cumva soldatul să-și nege credința. Dar acesta, apropiindu-se de cruce, o îmbrățișă strigând: “Vai aceluia care va insulta Crucea lui Cristos ! Aceasta este semnul răscumpărării mele, pe care până acum l-am venerat ! Totdeauna am lucrat conform învățăturii lui Isus care a murit pe cruce pentru răscumpărarea mea, și acum bucuros voi muri la picioarele ei pentru credința mea”. Astfel, strâns îmbrățișat cu crucea, a fost străpuns de baionetele călăilor, murind pe loc. (Cf. G. Mortarino, ibid., p.316). Adevărat creștin, de două ori ostaș: al apărării patriei și al apărării credinței în Cristos. Faptele prin care și-a mărturisit-o toată viața i-au câștigat harul de a și-o apăra cu prețul vieții.

Iubiți frați, ce folos să zici: “cred în Dumnezeu” dacă îi disprețuiești poruncile în viața de fiecare zi ? Sau să zici: “cred în Cristos” dacă nu ești gata să renunți la nimic pentru ca să-L urmezi pe El ? Ce folos să zici: “cred în iad”, dacă nu faci nimic ca să-l ocolești ? Sau să zici: “cred în iertarea păcatelor prin Sfânta Spovedanie”, dacă te complaci luni și ani de zile în moartea păcatului ? Ce folos să zici: “cred în prezența reală a lui Isus în Sfânta Cuminecătură”, dacă nu-ți nutrești sufletul cu trupul și sângele Său ? El a spus: “De nu veți mânca trupul Meu și nu veți bea sângele Meu, nu veți avea viață întru voi !” Ce folos să zici: “cred că toți semenii mei sunt frații mei, răscumpărați ca și mine, cu sângele lui Cristos”, dacă nu-i compătimești, nu-i ajuți în lipsurile lor și nu îi ierți ? Căci credința fără fapte este moartă.

Să ne examinăm credința, în lumina calităților ei. Este ea oare simplă, sprijinită pe autoritatea indiscutabilă a lui Dumnezeu care mi-a descoperit-o ? Este fermă, ori, dimpotrivă, oscilantă, șovăitoare ? Este ea întreagă, universală ? Ori, dimpotrivă, eclectică, respingând adevărurile incomode pentru viața mea ? Este ea, mai ales, vie, activă ? Ori, dimpotrivă, ca un pom fără fructe și pe punctul de a se usca cu totul ?

Să ne recunoaștem așa cum suntem, în fața lui Cristos și, luminându-ne mereu credința cu citirea și meditarea adevărurilor Evangheliei, s-o trăim integral, în viața particulară și socială de fiecare zi, fără șovăială și fără compromis. Să ne-o nutrim zilnic, dacă se poate, cu Pâinea Vieții, iar în clipele de ispită contra credinței să ne reînnoim mărturisirea de credință în Cristos și în cuvântul Său, prin scurte acte de credință și să-L rugăm, cu Apostolii, să ne-o sporească: “Doamne, sporește-mi credința !” Amin.

Ritul bizantin