“Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.”
(Matei IV,17)

Isus, după ce a primit botezul pocăinţei, de la Ioan, se retrase în pustiu, unde, după un ajun de patruzeci de zile, a fost ispitit de Satana. Deşi Mântuitorul este desăvârşit nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, El a permis să fie supus acelei întreite ispite externe, pentru a ne arăta că este om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, şi pentru ca, prin exemplul pe care El ni l-a dat biruind ispita, să ne dea curaj şi tărie în lupta contra ispitelor pe care le avem de înfruntat zi de zi.

După biruinţa împotriva diavolului, Isus, auzind că Ioan a fost închis de către Irod Antipa, s-a dus în Galileea şi, lăsând Nazaretul, a venit în Capernaum, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, unde şi-a început predicarea cu aceleaşi cuvinte cu care şi-o începuse şi Ioan Botezătorul şi cu care şi-o va începe, mai târziu, Sfântul Apostol Petru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.

Fără îndoială, nu poate exista mântuire fără pocăinţă, căci Isus o spune categoric:”Ci de nu vă veţi pocăi, toţi asemenea veţi pieri” (Luca XIII,5).

Cum am mai spus, cuvântul pocăinţă este împrumutat din limba greacă unde metanoia înseamnă prefacerea, transformarea gândirii, a sufletului, în sens de reînnoire, aşa după cum metamorfoză înseamnă prefacerea, schimbarea formei. Pocăinţa este sinonimă cu convertirea, cu întoarcerea de la păcat la Dumnezeu; adică ea înseamnă a urî ceea ce mai înainte ai iubit, adică păcatul, şi a iubi ceea ce mai înainte ai urât, adică virtutea, în ultimă analiză, pe Dumnezeu. Când în adâncul sufletului tău s-a petrecut această prefacere înnoitoare, în tine s-a stabilit împărăţia lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, întreaga Sfântă Treime.

Procesul acestei prefaceri, transfigurări adânci, operate în suflet prin virtutea pocăinţei, cuprinde patru momente, patru acte interioare: Întâi, noi, ca păcătoşi, examinându-ne în lumina credinţei, ne dăm seama că păcatul este un rău, şi încă răul cel mai mare, deoarece Îl ofensează pe Dumnezeu, binele nostru suprem; în momentul imediat următor, văzând aceasta, noi urâm păcatul şi, fiindcă el a provocat în noi o răsturnare a ordinii prin faptul că am preferat voinţei lui Dumnezeu pofta noastră egoistă, în noi se naşte un sentiment de durere şi părere de rău, care, în momentul imediat următor, ne dispune să luăm o hotărâre fermă de a evita orice prilej care ne-ar putea duce din nou la păcat, precum şi să folosim toate mijloacele spre a birui ispitele. În sfârşit, în al patrulea moment, dându-ne seama că păcatul este o nedreptate pricinuită lui Dumnezeu prin faptul că, nesupunându-ne voinţei Sale preasfinte, l-am despuiat de slava externă pe care i-o datorăm, ne hotărâm s-o reparăm şi s-o ispăşim prin rugăciuni şi fapte bune.

Şi, acum, după ce am analizat virtutea pocăinţei, vom considera, în lumina credinţei, în partea a doua a meditaţiei, răutatea păcatului, deoarece de ideea ce ne-o facem despre păcat depinde nu numai părerea de rău, ci şi propunerea de îndreptare, precum şi repararea şi ispăşirea din partea noastră. În acest scop, vom încerca să vedem: ce gândeşte Dumnezeu despre păcatul de moarte şi ce este în sine păcatul de moarte.

Ce gândeşte Dumnezeu despre păcatul de moarte ne-o arată felul cum a pedepsit El păcatul în îngeri, în primii oameni şi în Însuşi Fiul Său preaiubit, cel fără de păcat.

Pentru un singur păcat, acela al trufiei, Dumnezeu izgoneşte pe îngeri din cer în iad, unde sunt separaţi de El şi osândiţi pentru veşnicie. Dacă El, care este preadrept şi, în acelaşi timp, preamilostiv, a trebuit să aplice o sentinţă atât de aspră, înseamnă că păcatul este de o răutate infinită. Sau ar putea, oare, presupune cineva că Dumnezeu nu a iubit aceste fiinţe pur spirituale, cele mai asemănătoare fiinţei Sale preasfinte?

Dar în primii oameni, cum a pedepsit păcatul? O, ce monstruos poate fi păcatul, dacă Creatorul, după ce l-a copleşit pe om cu toate darurile fireşti şi suprafireşti, după ce l-a înfiat insuflându-i viaţă divină şi destinându-l astfel la o viaţă nemuritoare în împărtăşire cu El în Cer, s-a văzut nevoit să-şi calce pe inima Sa de Părinte , infinit de miloasă, şi, pentru un singur gest de nesupunere, să-l despoaie de toată zestrea hărăzită cu atâta generozitate, lăsându-l pradă suferinţei şi morţii!

Dar păcatul în toată atrocitatea lui apare abia pe lemnul Crucii, în persoana răstignită a Fiului lui Dumnezeu. Fiindcă de bunăvoie a luat asupra Sa păcatele omenirii ca să le ispăşească şi, astfel, să-l împace pe om cu Tatăl ceresc, Isus trebuie să moară, şi, până la această supremă Jertfă, să îndure treizeci şi trei de ani de privaţiuni şi suferinţe fizice şi morale. Dacă vrem să ştim ce este păcatul în ochii lui Dumnezeu, să-L urmăm pe Mântuitorul pas cu pas, de la iesle până sus pe Calvar. Îl vedem în viaţa ascunsă din Nazaret, deprinzând smerenia şi ascultarea cea mai desăvârşită, suportând săracia, truda şi alergarea de fiecare zi; Îl vedem, în viaţa de evanghelizare, îndurând ura, dispreţul, batjocora, calomniile din partea duşmanilor şi neînţelegerea din partea prietenilor; Îl vedem, în patima Sa, suportând să fie trădat din partea unui prieten pe care-l hrănise cu propriul sânge; Îl vedem în agonia fizică şi spirituală din Grădina Măslinilor şi, în fine , după un proces calomnios şi criminal, primind pedeapsa cea mai ruşinoasă: moartea prin crucificare, între doi tâlhari, părăsit până şi de Tatăl; toate acestea pentru păcatele noastre. Iată cum vede Dumnezeu păcatul de moarte.

Să încercăm acum să privim păcatul în sine.

Fiind Dumnezeu Creatorul şi deci Stăpânul nostru absolut, Lui îi datorăm tot ce avem şi ce suntem, deci supunere necondiţionată, totală. Or, când îmi satisfac imboldurile firii împotriva ordinii stabilite de Creatorul şi Stăpânul meu, eu resping autoritatea Lui, mă revolt contra voinţei Sale preasfinte, deşi bine ştiu că în această voinţă se află nu numai slava Lui, ci şi fericirea mea. Deci păcatul este, mai întâi, o revoltă contra lui Dumnezeu.

Dar, deoarece Dumnezeu este nu numai Creatorul şi Stăpânul meu, ci şi scopul meu ultim, eu trebuie să tind spre El cu toate facultăţile, cu fiinţa mea întreagă. Să-L cunosc, să-L iubesc slujindu-L în starea socială în care m-a pus El, astfel încât în viaţa mea să se oglindească desăvârşirile Lui, descoperite mie prin cuvântul şi viaţa lui Isus, astfel încât, cine-mi vede faptele să-L preamărească pe Dumnezeu. Or, când, prin tot ce gândesc, vorbesc şi fac, în loc să tind spre Dumnezeu, eu mă am în vedere pe mine însumi cu capriciile, pornirile mele pe care mi le satisfac în mod dezordonat, contra voinţei Lui, eu comit un act de nedreptate, punându-mă pe mine ca scop ultim în locul lui Dumnezeu, satisfăcându-mi eul meu, nu pe Dumnezeu; astfel, punând creatura în locul Creatorului, comit o idolatrie.

Dar Dumnezeu mai este şi Părintele nostru, care se îngrijeşte de cele de lipsă spre a ne atinge destinul nostru vremelnic şi cel veşnic. Or, prin păcatul de moarte, noi săvârşim cea mai crasă nerecunoştinţă, pentru că, în loc ca simţurile, sentimentele, mintea, voinţa şi toate darurile primite de la Dumnezeu să le folosim în scopul pentru care ne-au fost dăruite, adică spre slava Lui şi spre mântuirea noastră, noi le folosim împotriva Lui, ofensându-L, pe El, Binefăcătorul nostru suprem.

În sfârşit, Dumnezeu, prin Fiul Său, este nu numai Creatorul, Stăpânul, scopul nostru ultim şi Părintele nostru, ci şi Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Şi, privit sub acest unghi, păcatul de moarte este un deicid, o ucidere a lui Dumnezeu, căci ce altceva a fost pricina morţii Lui, dacă nu păcatul? Acolo pe lemnul Crucii au fost prezente şi păcatele mele. Şi eu am partea mea de contribuţie la schingiuirile şi moartea Mântuitorului. Şi eu I-am dat, poate nu o dată, sărutul trădării; şi eu am fost prezent în gloata care striga: “Răstigneşte-L! ” “Răstigneşte-L!”, preferând eliberarea tâlharului Baraba, în locul aceleia a lui Isus; şi eu L-am biciuit când m-am complăcut în dezmierdările simţurilor; şi eu I-am apăsat pe cap cununa de spini când m-am complăcut în gânduri de trufie, dispreţ şi necurăţie; şi eu I-am pus pe umeri crucea; şi eu L-am pironit pe ea când am refuzat să sufăr, mai bucuros decât să mă lepăd de Dumnezeu prin păcat.

Da, toate păcatele mele au fost prezente în Spiritul şi Inima Mântuitorului meu, în orele Patimilor, şi, pentru fiecare în parte, El a suferit în locul meu.

În faţa acestei realităţi dramatice, mă mai pot îndoi încă, pe de o parte, de nemărginita răutate şi mostruozitate a păcatului, iar, pe de alta, de infinita iubire cu care m-a iubit Dumnezeu, dându-Se pe Sine pentru mine, în locul meu? “Tantum me amasti, ut Te odisse videaris”. Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine însuţi”.

Ura faţă de păcat şi iubirea faţă de Iubirea răstignită pentru noi, unul fiecare, să ne fie dominanta întregii vieţi. Ele să ne călăuzească în tot ce gândim, dorim şi facem. Să privim păcatul cu ochii Răstignitului şi să-l urâm cu Inima Lui, iar pe El să-L iubim cu iubirea cu care El ne-a iubit, fiind gata să murim bucuros, decât să-L răstignim din nou. “Potius mori uam foedari.” (Mai bine să mor decât să mă pângăresc). Pentru că cine este nerecunoscător pentru creare merită iadul, dar cine este nerecunoscător pentru cea de a doua creare, pentru răscumpărare, merită un al doilea iad. Amin.