Start > Ritul latin > Cel drept va trăi prin credința lui

Cel drept va trăi prin credința lui

18 October 2010
2,768 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul C)

Tema centrală a Cuvântului lui Dumnezeu propus pentru Liturghia duminicii de astăzi este credința. Sfântul Beda Venerabilul ne vorbește despre importanța fundamentală a credinței în viața omului într-o carte a sa în care descrie încreștinarea Angliei. Când primul misionar a ajuns pe pământul britanic, regele a convocat sfatul înțelepților, spre a decide ce atitudine trebuie să ia cu privire la noua învățătură. Unul dintre înțelepți s-a ridicat și a vorbit așa: “O, rege, imaginează-ți că tu stai la masă cu curtenii tăi! E iarnă. E noapte. Focul arde în șemineu, sala e bine luminată. Afară e furtună puternică. Lapovița, ninsoarea lovesc în geamuri. La un moment dat o pasăre intră în sală, face un rotocol și iese prin partea cealaltă a sălii. Pentru câteva momente se bucură de lumină, de căldură, dar apoi dispare din nou în întuneric și în ger. Așa este viața noastră. Venim din întuneric și dispărem din nou în întuneric. Nu știm de unde venim și nu știm unde dispărem, ce va fi după aceea. Dacă noua învățătură, credința creștină, ne aduce vreo lămurire, ne dă vreo certitudine în privința aceasta, merită să o primim”.

E frumos și impresionant strigătul ucenicilor de la începutul fragmentului evanghelic de azi: “Doamne, sporește-ne credința!” Evanghelistul nu ne spune ce i-a determinat pe ucenici să scoată acest strigăt. Oboseala? Descurajarea? Nesiguranța și frica de ceea ce îi aștepta? Să nu uităm că scena din Evanghelia de astăzi se petrece în timpul călătoriei spre Ierusalim. Era ultima călătorie pe care Isus o făcea cu ucenicii spre Ierusalim, după ce Isus le-a prezis ce îl așteaptă acolo: batjocorirea, suferința, condamnarea la moarte.

Dar, având în vedere răspunsul pe care îl dă Isus, putem presupune și un alt motiv pentru care ucenicii cereau sporirea credinței. Nu erau mulțumiți cu o credință comună, obișnuită, pe care o au toți oamenii. Voiau o credință excepțională, o credință carismatică, superioară, care să-i facă în stare să înfăptuiască lucrurile miraculoase, spectaculoase pe care le făceau carismaticii din Corint, despre care ne vorbește apostolul Pavel (cf. 1Cor 13, 2).

Isus le răspunde ucenicilor indirect, prin două imagini. Prima este imaginea seminței de muștar. Pe vremea lui Isus, rabinii aveau o altă vorbă care arăta câtă forță, câtă valoare conțin anumite lucruri aparent neînsemnate. “Un bob de piper”, spuneau rabinii, “valorează mai mult decât un coș de pepeni”. Isus vorbește de bobul de muștar: mic, abia vizibil. Credința, chiar numai cât bobul de muștar, înfăptuiește lucruri extraordinare, în fața cărora rămâi uimit, așa cum rămâi uimit văzându-l pe unul care îi poruncește unui sicomor să se dezrădăcineze și să se sădească în mare. Sicomorul crește în Palestina. Poate ați văzut la Ierihon sicomorul lui Zaheu. Este un copac uriaș ca stejarul de la noi, cu rădăcini groase și adânc înfipte în pământ.

Și care este minunea uluitoare pe care o înfăptuiește credința în viața omului? Este aceea de a rămâne în picioare, de a nu te lăsa doborât atunci când suferința, violența, nedreptatea te lovesc, atunci când suferința se prezintă cu totul absurdă și fără sens, atunci când Dumnezeu parcă e absent, ca și cum nu ar vedea, nu ar auzi, nu l-ar interesa ce se petrece pe pământ. Profetul Habacuc, din prima lectură, văzând dezastrul, violențele, distrugerile, nedreptățile comise de năvălitorii caldei, gemea: “De ce, Doamne? Până când, Doamne?” Răspunsul Domnului vine imediat: “Cel drept va trăi prin credința lui”. Nu se va lăsa demoralizat. Disperarea nu îl va împinge la sinucidere. Va trăi. Credința îl va salva. Dumnezeu nu doarme; va interveni, va face dreptate.

Pentru omul Vechiului Testament, în esența ei, credința însemna un singur lucru: Dumnezeu, care odinioară a salvat poporul său de la pieire, scoțându-l din Egipt, continuă să vegheze asupra lui, să intervină pentru el, să-l salveze. Pentru omul Noului Testament, în esența ei, credința înseamnă tot un singur lucru: că Dumnezeu, care ne-a salvat prin Isus din Nazaret, continuă să lucreze, să intervină, să ne salveze prin el. Crezul pe care îl recităm la Liturghie inițial nu exprima decât credința în Isus Cristos care s-a născut din Maria Fecioara, a fost răstignit, a murit, a înviat și acum șade la dreapta Tatălui. Apostolul Pavel mărturisea deschis: “Eu nu am cunoscut nimic altceva în mijlocul vostru decât pe Isus Cristos, și pe acesta răstignit”. Toată știința noastră, toate cunoștințele noastre, în comparație cu cunoașterea lui Cristos, sunt gunoaie, cum se exprima același apostol.

Celebrul savant și profesor Wilfrid Monod povestește că s-a oprit odată în fața vitrinei unui magazin unde era expus un tablou care îl reprezenta pe Isus Răstignit. Și a observat cum un copil îmbrăcat în zdrențe privea cu nesaț tabloul. “Cine este acela de pe cruce?”, l-a întrebat savantul, prefăcându-se că nu știe despre cine este vorba. “E Mântuitorul nostru Isus Cristos”, răspunde copilul cu însuflețire. “Cei de acolo sunt soldații romani. Cea care plânge e Mama lui. L-au ucis, domnule, l-au ucis, l-au ucis de-a binelea”, spune copilul, în timp ce savantul pleca. După câțiva pași, copilul aleargă în urma lui, strigând: “Domnule, domnule, stați să vă mai spun ce s-a întâmplat: după ce a fost ucis, a înviat. Da, domnule, a înviat”. Savantul și-a văzut de drum, cumva rușinat: ceea ce știa acel copil valora mai mult decât toată știința pe care el, savantul, o avea.

Credința noastră în Cristos nu este o credință moartă, ci o credință vie, adică o credință în cineva care este viu. Nu e un mănunchi de adevăruri abstracte, nu e un lucru, nu e un obiect în care credem, ci o persoană: e Cristos cel viu. Sculptorul Iohann Donnecker (1754-1841) a făcut o statuie prin care voia să-și exprime credința în Cristos. A chemat în atelier un grup de copii, ca să-și dea cu părerea: “Trebuie să fi fost un om cu adevărat mare”, a zis un copil. Artistul, nemulțumit, a aruncat statuia și a făcut alta. A chemat din nou copiii. “Trebuie să fi fost un om bun, dar bun de tot”, a zis o fetiță. Artistul, nemulțumit, a aruncat-o și a făcut alta. A chemat din nou copiii. Dar de data aceasta copiii nu au mai deschis gura. Și-au descoperit capul și priveau uimiți. Câteva fetițe au îngenuncheat. Acesta este actul de credință: a îngenunchea în fața lui Cristos și a spune ca apostolul Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Prin a doua imagine din Evanghelia de azi, Isus mai precizează un lucru foarte important legat de credință. Nu trebuie să cădem în greșeala fariseilor și a pelagienilor de mai târziu, care considerau că se mântuiesc pentru faptele lor: pomeni, rugăciuni, posturi. Mântuirea nu se negociază, nu se cumpără. E darul gratuit al lui Dumnezeu. Reluând cuvintele profetului Habacuc, apostolul le scria Romanilor (3,28): “Omul se îndreptățește, se mântuiește prin credință, nu pentru faptele Legii. După ce ați făcut tot ce vi s-a poruncit, să ziceți: «Suntem niște servitori netrebnici: am făcut ce eram datori să facem»”. Dar nici să nu cădem în greșeala protestantă, spunând: “Nu e nevoie de fapte, numai credința ne mântuiește”. În acest caz, trebuie să scoatem din Sfânta Scriptură cuvintele sfântului Iacob: “Credința fără fapte e moartă în ea însăși” (2,20), și din Evanghelie să scoatem parabola servitorului infidel (Lc 16,1), a smochinului neroditor (Lc 13,6) și a talanților (Mt 25,14). E adevărat, nu ne mântuim pentru că facem ceea ce suntem datori să facem, dar nici fără să facem ceea ce suntem datori să facem.

Doamne, sporește credința noastră! La un post de televiziune, s-a difuzat un reportaj despre parașutiști. S-a văzut ce curaj eroic e necesar pentru parașutiști când se deschide ușa avionului și ei trebuie să se arunce în gol de la mare înălțime. E o spaimă îngrozitoare: dacă nu se deschide parașuta și se fac praf când ajung la pământ? Cine știe unde cad și peste ce cad? Mulți n-au curajul să sară. Dintre fetele care s-au antrenat, una singură a avut curajul să se arunce. Aceasta e credința: un act de curaj, de eroism. E o aruncare în gol, mai ales în momente de criză, de întuneric, de îndoială, de aparentă absență a lui Dumnezeu; o aruncare în gol, dar cu convingerea și certitudinea că întotdeauna cădem în brațele Tatălui, în brațele lui Dumnezeu.

Ritul latin